Firește că trebuie să vă și previn că unele din relatările mele vă vor părea incredibile, ba chiar miraculoase. Vă asigur pe onoarea mea că în cele ce urmează voi zugrăvi doar ceea ce am trăit eu și ceea ce mi-au spus alții, fără ca eu să adaug ceva ori să trec ceva cu vederea.

Ceea ce știu și vreau să vă povestesc s-a petrecut când eu călăream alături de marele nostru maestru Werner von Orseln spre Kujawien în anul Domnului 1327. De ce era necesară această campanie, nu vă pot spune. Astfel de lucruri nu le află un simplu cavaler. Noi trebuie să ascultăm de mai-marii noștri cu încredere întru Domnul și să urmăm ordinele ce ni se dau. Eu aveam sarcina să îl apăr pe marele maestru, la nevoie cu propria viață, și eu am încercat să execut acest ordin.

În timpul călătoriei ne-a ferit Dumnezeu să ajungem în lupte; din ce am auzit eu, la cucerirea Kujawienului am întâmpinat puțină rezistență. Am călătorit în liniște, până într-o zi când marele maestru a primit o veste care l-a făcut să plece spre orașul polonez Kowal. Acolo a făcut o vizită la casa parohială, unde preotul local era pe moarte, după cum mi-a povestit un camarad, care nici el nu știa în ce relații se aflau cei doi.

După aceea, marele maestru ne-a poruncit să îl însoțim la o anumită casă, unde era o veche fierărie. El a intrat cu câțiva apropiați, au rămas acolo ceva vreme în timp ce noi stăteam de pază, chiar dacă nu erau amenințați de niciun pericol. Când marele maestru a reapărut, părea dezamăgit și l-am auzit spunând: Au luat cu ei totul. Urmăriți-i spre est și întrebați lumea încotro se îndreaptă.

Despre cine era vorba și ce luaseră aceștia cu ei nu vă pot spune, după cum nu știam de ce era atât de important pentru marele maestru.

Ba chiar a ordonat întoarcerea la Marienburg. Dar alaiului nostru i s-a alăturat pe drum un prizonier, căruia marele maestru părea să îi acorde deosebită importanță, pentru că le-a ordonat tuturor cavalerilor de care se putea lipsi să fie extrem de atenți, ca prizonierul să nu poată evada ori să fie eliberat. Ne-a spus celor adunați în jurul lui: Prindeți-l pe acest bărbat! Este o importantă misiune, o misiune încredințată ordinului nostru de papa Bonifaciu. Acest om este aliat cu diavolul și atât cartea, cât și lada pe care le are sunt ale diavolului. Vă interzic sub amenințarea cu cea mai gravă pedeapsă să vă atingeți de om sau de obiectele lui.

Aceste cuvinte ne-au făcut să ne temem foarte tare, pentru că îl cunoșteam pe marele nostru maestru ca pe unul dintre bărbații cei mai serioși și foarte credincioși, și totodată cei mai neînfricați. Dar acele obiecte am simțit în sinea noastră că îl înspăimântau și pe el.

Prizonierul era un bărbat înalt, voinic, care nu își arăta vârsta, părând în același timp și tânăr, și bătrân, depindea în ce moment îl priveai. Am aflat că numele lui era Mengedder și că fusese medic în Franconia înainte de a se fi dedicat magiei negre. Nu ne era permis să vorbim cu el; acest lucru ni-l interzisese marele maestru, iar pe prizonier îl amenințase că îi va tăia limba în clipa în care se va adresa cuiva.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la Marienburg fără necazuri. Acolo marele maestru a cerut ca prizonierul să fie dus în cea mai adâncă celulă a castelului și a încredințat supravegherea lui fratelui din ordinul nostru Johann von Endorf, care în urmă cu un an, din cauza febrei, își pierduse auzul, așa că nu putea auzi șoaptele prizonierului. Marele maestru a pus apoi să fie adusă o pânză albă înmuiată în apă sfințită, cu care a apucat cartea lui Mengedder, pentru a o păstra. Lada prizonierului, care era neobișnuit de grea, mai grea decât ar fi fost dacă era plină cu aur, a fost dusă într-un loc sigur, dar eu nu fac parte dintre cei care cunosc acest loc.

După toate acestea, viața și-a reluat cursul obișnuit și curând noi am uitat de prizonier, deoarece era în desfășurare războiul pentru graniță cu Polonia și trebuiau înălțate meterezele Marienburgului și adâncite șanțurile de apărare. Au mai trecut ani cu tot felul de lupte și călătorii a căror descriere nu are rost să o fac aici și la ciudatul prizonier m-am mai gândit abia când l-am întâlnit pe Johann von Endorf, care rămăsese paznicul lui, deoarece nu mai era bun de luptă. El fusese un camarad retras și apropierea de ucenicul diavolului nu îl schimbase, cred eu.

Știți, stăpâne, dintr-un motiv oarecare Johann von Endorf părea să aibă încredere în mine, pentru că de fiecare dată când mă găsea singur la o masă, îmi ținea tovărășie și îmi spunea că abia aștepta ca marele maestru să îl condamne în sfârșit pe prizonier la moarte, pentru a-i da lui altă misiune. Dar o spunea în acel mod neclar, în care vorbește cineva care și-a pierdut auzul, și nu se mai aude vorbind pe sine; odată cu trecerea timpului, modul lui de a vorbi devenise tot mai de neînțeles și nu puțini îl ocoleau din acest motiv, ceea ce îl amăra și mai mult. La un moment dat, am băgat de seamă că nu mai vorbea, ci se făcea înțeles cu ajutorul unei tăblițe cu ceară, pe care o purta cu el. Întrebarea unde și de la cine învățase să scrie și să citească nu mi-a trecut prin minte, deși mai târziu aș fi dorit să i-o fi pus.

Așa se face că de ziua sfântului Michael, în anul 1330, Johann von Endorf s-a așezat alături de mine, a scos tăblița, și a scris pe ea: Prizonierul poate să facă aur. Știai asta?

Eu, care după ce călărisem mult, mă așezasem la un urcior cu bere și nu