Și ce avea asta de-a face cu ascunzătoarea pietrei filosofale?

Hendrik prefera să nu se gândească la asta. Cavalerii Ordinului Teuton spuseseră „O îngropăm în cel mai dezgustător loc din întreg burgul și ne căcăm pe ea?”

Nu, nu era posibil. Hendrik nu se pricepea la latrine, dar un participant la seminare, un pasionat de camping, îi povestise odată că asemenea locuri erau deseori săpate pentru a amesteca mai bine fecalele cu pământul.

— Deci în colțul de vest, își continuă Scoro enigmaticul monolog, și își frecă bărbia. Bine, haideți înapoi în curte.

Grăbit, el refăcu drumul invers. O pereche americană corpolentă, care urca, se lipi speriată de peretele gangului, și bărbatul întrebă dacă nu era periculos.

— No, îl liniști Hendrik, pentru că ceilalți nu răspunseră. Weʼre just in a hurry.

Ajuns în curtea interioară, Scoro se îndreptă spre vest, până sub gangul spre latrină. De aici, printre coloane și ogive coborau două scări, care de la distanță arătau ca niște rampe pentru aprovizionarea cu cărbuni. Se vedeau treptele până la un grilaj din șipci care bara drumul. Coborâră. Westenhoff avea cu el o mică lanternă, pe care o aprinse: dincolo de grilaj erau boxe goale, una în stânga, una în dreapta, cu podele din pietre masive de granit.

Scoro se mulțumi să arunce doar o privire și reveni în curte. Pipăi coloanele din dreapta și din stânga ieșirii și umblă dintr-o parte într-alta de parcă ar fi căutat ceva.

— Surprinzător, rosti el în sfârșit și se retrase câțiva pași cu spatele. Chiar nu se vede nimic.

Hendrik observă privirea lui Adalbert. O privire triumfătoare.

Așa se termina totul? Atât de jalnic? O excursie fără niciun sens, un bărbat ciudat, înnebunit, o legendă a cărei urmă se pierdea în negura timpurilor? Aici nu era nimic! Și nici în coloane. La cât de netede păreau blocurile de piatră, cu siguranță nu erau de pe vremea marelui maestru Werner von Orseln. De pe vremea când piatra filosofală putea fi ascunsă în vecii vecilor.

— Am văzut destul, zise Scoro. Să ne întoarcem la automobil și să începem pregătirile.

— Pregătirile? Lui Hendrik îi venea să își strige dezamăgirea. Ce pregătiri?

Nu strigă. Dar era dezamăgit.

Scoro îl privi cu asprime, se uită și la ceilalți, apoi din nou la Hendrik.

— Mai întâi, spuse el, este cel mai potrivit moment pentru a vă încredința secretul locului unde se află piatra. După care o vom lua.

•

Treptat burgul se goli. Autocarele cu turiști plecaseră, când ei ieșiră pe poartă, parcarea era goală.

— Să aduc mașina în față? se oferi Westenhoff.

— Nu, spuse Scoro. Stă bine acolo.

Mergeau tăcuți pe strada neasfaltată, evitară o mașină ce venea din sens invers, în care se afla o familie. Copiii de pe locurile din spate se holbară la ei, de parcă ar fi bănuit că se petrecea ceva neobișnuit.

Pe drum, Scoro îi dădu lui Westenhoff câteva indicații criptice. Când ajunseră la mașină, acesta deschise imediat portbagajul și scoase câteva obiecte din metal, pe care le montă sub forma unui trepied.

— Unde? întrebă el cu trepiedul în mână.

Scoro părea nerăbdător.

— Nu are importanță. Undeva pe aici.

Arătă către un loc aflat la trei pași distanță, la marginea suprafeței cu prundiș, unde erau resturi de hârtie și buruieni uscate.

— Eu zic că este bine acolo.

Westenhoff puse ascultător trepiedul jos și sub el instală un arzător de camping cu butelie pe gaz. Când flacăra crescu, aduse coșul în care era cazanul și așeză vasul din metal pe trepied. Fără instalația în care fusese, acesta arăta ca un ou strâmb, cu urme de sudură, precum imitația nereușită a modelului unei inimi din oțel. După un timp, Westenhoff scoase dopurile din deschizăturile pentru racord. Lichidul rămas după transformarea suferită de Scoro clipoci și în aer se răspândi un miros înțepător, straniu.

— Sângelui cărei divinități i-a venit acum rândul? se interesă Adalbert ironic.

Scoro nu se lăsă provocat.

— Nu mai este necesar, explică el calm. Vom trece pur și simplu la rubedo, ultima treaptă înainte de desăvârșire. Apoi se adresă asistentului său: Max, scrisoarea!

— Ah, da, corect.

Westenhoff se întoarse la portbagaj, scoase din el o mapă din piele, pe care i-o dădu lui Scoro, care i-o înmână lui Laureen.

— Citiți-o în timp ce noi lucrăm. Veți înțelege mai bine ce avem de făcut.

— În prima husă transparentă se află scrisoarea originală, interveni zelos Westenhoff. Este în limba latină și nu o putem înțelege. Traducerea este pe spatele ei. A făcut-o predecesorul tatălui meu adoptiv.

Scrisoarea

Onorabilului și înțeleptului stăpân, necunoscutului nostru binefăcător îi transmitem noi, Friedrich și familia sa, slujire credincioasă și sinceră, în onoare și noroc.

Am aflat și am înțeles că doriți vești cu privire la zvonurile care circulă în țară. Prin urmare vă împărtășim cât putem de bine ce știm despre acestea.

Vă mulțumim că vă preocupă greutățile prin care trec sora mea și familia ei. Mărturisesc că nu am putut să o ajut cu mijloacele pe care le am, în ciuda devizei ordinului meu, care este: „Ajută, apără, tămăduiește!” Ca bărbat al spadei m-am dovedit viteaz – spun asta cu toată modestia – deseori în lupte. Totuși nicio spadă nu poate să apere de datorii împovărătoare și nici modesta avere a unui simplu cavaler al ordinului nu ajunge să ajute pe cei înglodați în datorii, să facă să rodească pământuri sterpe, pentru ca astfel să înlăture cauza recoltelor sărace, care au dus la datoriile amintite mai sus. Cine poate asta poate mult!

Prețul pe care mi-l cereți pentru bunătatea dumneavoastră este unul mic și cu toate că m-ați încunoștințat prin mesagerul dumneavoastră că nu contează ce vă povestesc, atâta vreme cât este adevărat, mă tem că vă voi dezamăgi.

Mai mult decât ceea ce am trăit la Marienburg nu am ce să vă povestesc, mai cu seamă că am fost doar un martor, căruia îi rămân necunoscute împrejurările. De aceea, în credința că dumneavoastră, așa cum m-ați asigurat, vă este de ajuns simpla mărturie a unui bărbat modest,