— Să aruncăm o privire?

Alchimistul cu chelie surâse subțire:

— Eu nu am mai fost aici niciodată aici.

•

La intrare văzură o mulțime de oameni care intrau și ieșeau. Westenhoff se oferi să stea la coadă ca să cumpere bilete pentru toți. Hendrik îl văzu că dă o bancnotă de cincizeci de euro, primi biletele și nu mai luă restul.

Dincolo de poartă erau instalate niște panouri cu fotografii care prezentau lucrărilor de renovare din ultimul deceniu: Marienburg era încă gata.

Curtea interioară era mare. Pe spațiile verzi, în suporturi din lemn, erau expuse țevi de tun vechi, care păreau acum inofensive. Deasupra celui mai înalt turn al burgului flutura drapelul Poloniei. Peste tot erau turiști: bărbați în pantaloni scurți și sandale, femei cu pălării de soare. Copii care alergau, se luptau cu spade din plastic sau mergeau plictisiți, ținuți de mână de părinți.

Hendrik se opri involuntar. Din interior, burgul părea și mai impresionant, cu uriașele acoperișuri, șirurile lungi de ferestre înguste, cu zidurile monumentale. Îi venea greu să își imagineze că odinioară aici trăiseră cavaleri adevărați, în armuri, care se luptau cu dușmanii, discutau între ei, mâncau și beau. Totul era prea aranjat, părea un muzeu ori un parc de distracții cu decoruri istorice, nu ca o relicvă reală a timpurilor trecute.

Bine măcar că nu existau bufete cu gustări sau ceva asemănător. Toate acestea erau afară. Așa că se gândi că ar fi putut să fie și mai rău.

Se grăbi să îi ajungă pe ceilalți, care nu îl scăpau din ochi pe Scoro. Alchimistul pășea încet, cu pași măsurați și privea atent în jur, ca și cum voia să își întipărească în minte planul burgului. Hendrik îl urmări o vreme, apoi i se făcu pielea ca de găină și se uită în altă parte.

Pe o latură a curții se aflau statuile în bronz ale unor mari maeștri ai ordinului. Chipurile lor îi păreau lui Hendrik surprinzători de vii, dar potrivit inscripției de pe plăcuțe indicau că erau opere de artă moderne, din secolul al XIX-lea.

Iarăși secolul al XIX-lea, se gândi Hendrik descurajat.

Întâlniră un grup de turiști vorbitori de germană, ai cărui membri cu păr cărunt înregistrau pe smartphonuri explicațiile ghidului: „… aripa de nord construită în anul 1820, cu capela și sala cu capiteluri, care avea încălzire prin podea…” – auzi Hendrik, remarcând respectul cu care aceștia ascultau. Încălzire prin podea! În secolul al XIII-lea! Nici că s-ar fi gândit la așa ceva.

— Nu este aici, îi informă în șoaptă Scoro. Trebuie să mergem sus în castel.

Și o luă hotărât înainte. Trecură peste un podeț din lemn și peste un pod basculant și ajunseră în inima burgului, înconjurată de curtea din care veniseră, care, potrivit planului complexului, fusese inițial înconjurată de o curte și mai mare.

Enormă, așa cum se spunea.

Deasupra porții se afla un basorelief reprezentând un cavaler mustăcios călare, cu spada pregătită de luptă. Curtea interioară în care pătrunseră era îngustă, făcând și mai impozante clădirile care o înconjurau. O construcție cu acoperiș din lemn, asemenea unui cort, așezată aproape în mijlocul curții, era o fântână adâncă de optsprezece metri, potrivit unui indicator.

Hendrik încercă să își imagineze unde s-ar fi putut ascunde o bucată minerală cât un pumn, extrem de radioactivă. Primul răspuns care îi veni în minte era: oriunde. Caseta cu pereții căptușiți cu plumb, cu piatra, putea fi ascunsă în orice loc, sub orice zid al burgului.

Un alt răspuns ar fi fost acesta: nicăieri. Pentru că de-a lungul secolelor burgul fusese distrus și reconstruit de mai multe ori, nu doar în cel de-al Doilea Război Mondial. Fusese de mai multe ori renovat și extins. Unde ar trebui să se afle acel loc, considerat sigur cu șapte sute de ani în urmă, în care să nu se umble orice s-ar fi întâmplat? Un loc pe care să nu îl găsească nimeni, oricât l-ar fi căutat?

Hendrik nu avea nici cea mai mică idee unde ar fi ascuns piatra, dacă ar fi primit această misiune. Cu atât mai mult dacă se gândea la distrugerile pe care le suferise complexul, pe care le văzuse în fotografiile de la intrare: găuri uriașe în ziduri, turnuri prăbușite, șarpante arse, clădiri în ruină.

Poate undeva la mare adâncime. Doar că ideea asta le putea veni și altora. De exemplu naziștilor, care ar fi avut și timp, și mijloace pentru a cerceta fundația burgului.

Aceștia însă, conform spuselor lui Scoro, nu ar fi avut nicio șansă de a găsi piatra.

Era o enigmă.

Scoro se învârti de câteva ori prin curte, studiind atent pereții.

— Trebuie să urcăm, le spuse el în final.

Urcară la ultimul nivel și merseră până la capătul unei galerii de unde se putea vedea toată curtea interioară. Scoro pătrunse într-un gang de cel puțin șaizeci de metri, susținut de niște pilaștri, care ieșea printr-un turn direct la râu.

De aici se deschidea o largă perspectivă asupra împrejurimilor. Scoro studie cursul lent al apei de dedesubt și malul cu pantă ușoară, pe care creștea o vegetație deasă, trestii, iarbă și se strânseseră alge verzi. Mai jos de burg, acosta o ambarcațiune, o barcă plată, cu umbrele de soare și bănci, cu care turiștii erau plimbați pe Nogat. Pe celălalt mal al râului era ancorată o barcă identică. În timp ce pasagerii coborau fără să se grăbească, echipajul începuse curățenia. Se părea că fusese ultima cursă a zilei.

— Acesta trebuie să fie turnul, murmură Scoro, privind de la fereastră. Turnul-latrină, nu? i se adresă el lui Westenhoff, care avea o broșură informativă.

— Da, răspunse el. Ei îi spun Dansker. Probabil că sună mai bine.

Hendrik era stupefiat.

— Turn-latrină?

Westenhoff arătă către construcția din lemn din mijlocul marii încăperi:

— O toaletă. La vremea respectivă, o instalație igienică extrem de modernă.

Hendrik încercă să își imagineze: dacă un cavaler avea noaptea nevoie să își facă necesitățile, urca deci până aici ca să se ușureze? Și unde ajungeau excrementele lui? Într-o gaură de douăzeci de