Totul era nou pentru el, dar nu lăsa impresia că ar fi copleșit – părea mai curând un practicant al magiei negre, dintr-o lume ireală, care nimerise în lumea noastră și se străduia să recunoască regulile magiei din acest univers.

Îi ținea companie lui Adalbert, în timp ce acesta alimenta mașina cu carburant. Hendrik văzu cum alchimistul vârî un deget în șuvoiul de benzină, îl mirosi și puse limba pe el.

— Uimitor, îl auzi el spunând.

Westenhoff cumpără sandvișuri și băuturi și plăti.

Laureen întrebă:

— Polonia nu a trecut încă la euro?

— Nu, dar acceptă totuși și euro, răspunse Westenhoff.

— Este un bancomat acolo, interveni Adalbert arătând într-o parte. De acolo se pot scoate zloți.

Westenhoff se încruntă.

— Nu, lași urme.

Scoro își părăsi locul de observație de la marginea parcării și se alătură celorlalți. Cola nu era, evident, pe placul lui, însă sandvișul îi plăcu.

— M-am mai gândit, îi spuse el lui Adalbert. În privința acestui… nucleu al atomului, de care vorbeați dumneavoastră.

— Da? răspunse Adalbert mestecând.

— Ați spus că este greșit să ne imaginăm că ar fi alcătuit din particule mai mici – protoni, neutroni și așa mai departe. Că el în realitate se fărâmă mai întâi în particule, când este spart.

Adalbert dădu afirmativ din cap, înghiți și zise:

— Exact. La Geneva, la noi, aș putea să vă arăt așa ceva.

Scoro nu intră în amănunte, dar zise:

— În principiu nu este altceva decât ceea ce am încercat noi prin vaporizare de sute de ori și prin distilare. Dumneavoastră o faceți acum printr-un accelerator de particule. Dar principiul este același: materia trebuie mai întâi spartă, pentru a putea fi refăcută.

Hendrik îl văzu pe fratele său încremenind.

— Lucrurile s-ar putea vedea și astfel, răspunse Adalbert clipind repede.

— Remarcabil, constată mulțumit Scoro.

Cu excepția bătrânului alchimist, toți trecură pe la toalete înainte de plecare. În timp ce reveneau la mașină, într-un loc în care nu puteau fi auziți de ceilalți, Hendrik îl întrebă pe fratele lui dacă intenționa să îl ademenească pe Scoro la CERN.

Adalbert îl cadorisi cu obișnuita lui „privire de frate mai mare”.

— Gândește măcar o dată ca un om de știință. Un mineral iradiant cu proprietăți neobișnuite și un om cu vârsta de peste opt sute de ani! Am putea răspunde la întrebări pe care nici nu ni le-am pus până acum.

— Și cum vrei să faci asta? Să îl convertești de la alchimie la fizica nucleară?

Adalbert clătină indispus din cap.

— El s-a format într-o concepție medievală asupra lumii, dar nu este prost. Trebuie să mai fi citit când și când câte ceva; cu Newton este oarecum familiarizat, iar despre Planck și Curie cel puțin a auzit. După părerea mea, nu îi lipsește mult să se dea pe brazdă. Intenționează să practice un ritual oarecum bizar când ajungem, să invoce elementele sau cam așa ceva. Cred că atunci când va constata că asta nu funcționează cum își imaginează, se va putea discuta cu el.

— Ultimul lui ritual a funcționat, aș zice eu. Și a fost unul bizar.

Fratele lui pufni.

— Vom vedea. Dacă toate trucurile lui funcționează, ar trebui să ne convertim noi, nu el, nu?

•

Într-un târziu au ajuns. Hendrik fu surprins de cât de mare era Marienburg, chiar și după standardele de astăzi. De obicei, clădirile istorice erau în realitate mult mai mici decât păreau în fotografii. Cum au traversat podul peste Negat și au văzut clădirea burgului – un adevărat munte din cărămizi roșii-maronii – li s-a tăiat respirația. Dincolo de pod, în mijlocul unui cartier modern de locuințe, se zăreau numeroase resturi de ziduri, ceea ce însemna că odinioară burgul fusese și mai mare!

În jurul lor se întindea un oraș ca oricare altul. Era o zi de vară strălucitoare. Trecură pe lângă benzinării, supermarketuri, magazine de mobilă și mașini parcate, pe lângă blocuri, construcții vechi în ruină și mulți, mulți pomi stufoși, care ascunseră până în ultimul moment priveliștea asupra burgului.

— Uau! exclamă până și Adalbert. Frumos și impozant. A fost construit de cavalerii teutoni?

— A suferit mari pagube în timpul războiului, spuse Westenhoff, și Polonia l-a restaurat după planurile vechi.

Lucrările de renovare nu se terminaseră. Terenul de lângă aleea pe care înaintau era împrejmuit cu un gard din lemn. Zări câteva utilaje de construcții și lângă zidul exterior al fortăreței, o schelă acoperită cu plăci. Dar nici urmă de muncitori. Doar un bărbat curăța un utilaj.

— În timpul războiului? repetă Adalbert. Cum așa?

— Naziștii au ocupat burgul. Voiau să îl facă fortăreață a unui Ordin SS. Moștenire culturală germană. Au golit interioarele, ca și cum ar fi căutat piatra filosofală.

— Nu au avut nicio șansă să o găsească, interveni Scoro.

— Dar noi avem? întrebă Hendrik.

— Dacă știm exact unde se află piatra și cum se poate ajunge la ea, avem șanse mai mari, dumneavoastră ce credeți?

Era o clădire gigantică, având turnuri, ziduri înalte, acoperișuri imense, porți cu boltă, circumvalații și o clopotniță. Fiind din același material – cărămizi roșii-maronii – burgul părea unitar. Un colos.

Parcarea din fața porții principale, în mijlocul unui spațiu verde cu gazonul tuns meticulos, pavată cu piatră și înconjurată de magazine cu suvenire, era plină. Se vedeau mai multe autocare și un grup mare de turiști japonezi mergeau după un bărbat care ținea ridicată o umbrelă albastră. Adalbert viră ignorând tăblița cu inscripția „Accesul interzis” și intră pe o stradă din apropierea burgului, care dădea într-un loc acoperit cu prundiș cenușiu, bine bătut. Aici se aflau câteva mașini și câteva containere din metal pentru gunoi. Era probabil un centru de reciclare. Deasupra se vedeau firele rețelei de înaltă tensiune.

Coborâră din mașină, Hendrik cu senzația că face ceva cât se poate de absurd. Patru bărbați asudați și o femeie coborau după-amiaza la ora patru, fără niciun bagaj, dintr-o mașină cu care merseseră mai mult de o mie de kilometri.

— Nu va fi o problemă că sunt atât de mulți turiști acolo? îl întrebă el pe Scoro, în timp ce se îndreptau amorțiți către burg.

— Dimpotrivă, răspunse Scoro, astfel putem