vedere totul, inclusiv ce era mai rău. Însemna că trebuia să acționeze. Poate că mai avea o șansă să își repare greșeala. Apăsă o tastă a interfonului, pe care până acum îl folosise foarte rar.

— Dominik? Am nevoie de o mașină. Urgent.

— Da? se auzi în difuzor o voce uimită. Nicio problemă. Tocmai am un Peugeot și…

— Nu una de-a noastră. Telefonați la o firmă de închirieri. Am nevoie de un Porsche sau ceva de genul ăsta, cel mai rapid automobil de care puteți face rost.

— Înțeleg.

Nu înțelegea nimic, cum altfel? Tot ce știa era că la capătul celălalt al firului se afla cineva ale cărui dorințe trebuiau îndeplinite, oricât de excentrice și de neînțeles ar fi ele.

— Mă ocup imediat.

— Mulțumesc.

Puse capăt discuției, se ridică și se duse la seiful din camera alăturată. Îl descuie. Îngenunche în fața lui și deschise cel mai de jos compartiment, de fapt o placă metalică fixată cu magneți puternici, care putea fi smulsă dacă o trăgeai cu forță. Dincolo de ea erau două obiecte pe care bătrânul le scoase la lumină.

Un pistol.

Și muniție pentru acesta. Multă muniție.

Când se îndreptă, o durere ascuțită îi străbătu capul, silindu-l să se oprească, să tragă adânc aer în piept și să aștepte până când vălul întunecat din fața ochilor dispăru. Încet. Dacă te grăbești, fă-o încet, îi repeta întruna tatăl lui.

Se ridică și pentru prima dată se simți atât de bătrân pe cât era de fapt. Puse pistolul și cutia cu muniție pe seif și închise ușa cu grijă. Apoi vârî pistolul în buzunarul din dreapta al pardesiului, iar muniția în cel stâng.

O oră mai târziu urca într-un Porsche 911 alb, împingea scaunul șoferului în spate, ca să aibă loc, și introduse în navigator destinația: Malbork, Polonia.

Aparatul îi indică 900 de kilometri. Timpul estimat al călătoriei: 9 ore și 32 de minute.

Bătrânul dădu aprobator din cap, porni motorul și plecă. Marienburg. Dacă ajungea la timp, putea să împiedice ca piatra filosofală să fie scoasă din ascunzătoarea ei.

•

Când Hendrik se trezi, erau pe drum.

Pe autostradă. Vedea tăblițe albastre cu denumiri ciudate de localități străine. În dreapta și în stânga se zăreau șiruri nesfârșite de brazi sfrijiți. Venerabilul motor cu șase cilindri al venerabilului Mercedes îi purta înainte cu zumzetul lui viguros.

Laureen dormea, cu capul pe umărul lui Hendrik. Sânii îi presau brațul. Îi plăcea. O șuviță rebelă din părul ei blond-roșcat îl gâdila. Și acest lucru îi făcea plăcere.

La un moment dat, șoferul se schimbase. Acum la volan se afla Adalbert. Alături de el ședea Scoro, căruia îi ținea o prelegere prolixă despre fizica nucleară modernă. Westenhoff dormea ca un sac cu cartofi, pe bancheta din spate, alături de el, cu capul sprijinit de tetieră. Gura îi era larg deschisă, ca la un bolnav, și din gât îi ieșea un amestec de horcăieli și sforăituri.

Mercedesul se îndrepta cât se poate de monoton spre destinație.

Ce scenă absurdă, gândi Hendrik și închise din nou ochii.

Plecarea în miez de noapte îl indispusese. Scoro, transformat de câteva minute din schelet în ființă umană, era îngrijorat. Nu știa cât dura reîncărcarea lui, deci nu trebuiau să mai piardă timp, aveau doar o singură șansă de a realiza Marea Operă.

Când Laureen înțelesese că Scoro voia să plece imediat în Polonia, protestă vehement. I se luase prețioasa bucată din piatră, cu promisiunea obținerii nemuririi! Și voia să aibă rețeta acesteia, înainte de a merge nu știu unde!

Scoro o apucase brutal de braț și se răstise la ea:

— Dumneavoastră nu înțelegeți că în această lume nu există nicio nemurire? Sunt munții veșnici? Nu, după mii de ani se transformă în praf. Sunt stelele veșnice? Și ele se sting. Însăși materia se dezintegrează într-o zi! Singura cale este de a obține desăvârșirea, când toate acestea nu mai au sens. Unica salvare este Marea Operă. Hotărâți-vă!

Laureen îl fulgerase furioasă cu privirea și răspunsese:

— Bineînțeles că merg cu dumneavoastră.

— Va trebui să renunțați la orice altceva. Sunteți pregătită pentru asta?

— No problem.

— Max mi-a spus că ați venit aici însoțită de trei bărbați. Unde sunt aceștia?

— La hotelul din localitate, unde i-am trimis.

— Scăpați de ei, îi ceruse Scoro. Concediați-i. Concediați-i pe toți cei care lucrează pentru dumneavoastră. Rupeți orice legătură cu ceea ce ați avut. El îi dădu drumul și adăugă: Acum, imediat!

În timp ce Laureen se retrase ca să telefoneze undeva în lume, trezind oameni din somn și dându-le sacadat indicații, Scoro se ocupă de ceilalți. Se uită adânc în ochii lui Max Westenhoff și îi spuse:

— Tu ești, firește, pregătit. Așa ai fost mereu.

Pe Hendrik îl privise și dăduse din cap, ca profesorul aflat în fața unui elev dificil, de care acum era în mod excepțional mulțumit.

Lui Adalbert, Scoro îi aruncase doar o scurtă privire, ca și cum nu conta.

Ciudat, își spuse Hendrik, gândindu-se mai bine.

În timp ce Laureen încă mai vorbea la telefon, Scoro îi ceruse lui Westenhoff să demonteze cazanul din metal al instalației, împreună cu conținutul lui. Hendrik află că îl vor lua cu ei într-un coș capitonat, împreună cu un geamantan cu substanțe, tincturi și alte ustensile, o trusă de alchimist.

Când ieșiră din castel, cerul începea să se lumineze spre răsărit.

— Deci acesta este un automobil, murmură Scoro când ajunseră la Mercedes. Într-adevăr, fără cai! Urmări cum Westenhoff aranja obiectele în portbagaj, apoi luă loc cu plăcere lângă șofer și acceptă explicațiile cu privire la necesitatea centurii de siguranță.

Plecară imediat. Pe A7 în direcția Fulda, Kassel, Göttingen și mai departe. Trecură pe la sud de Berlin, apoi pe lângă Frankfurt pe Oder, dar Hendrik adormi. Opriră într-o mare parcare betonată de pe autostradă, năuci de somn și înfrigurați. Fură amețiți de aerul proaspăt și de zgomotul circulației, și avură senzația că le ruginise întreg corpul. Erau complet dezorientați în privința timpului. Era deja spre amiază? Da? Nu?

Scoro însă era perfect treaz. Stătea drept ca o lumânare și privea cu atenție în jur.