nu putea muri nu era cumva scârbit de eternitatea vieții și vedea în această procedură unica șansă de a se descotorosi de existența sa?

Respirația lui Scoro se mai domoli. Se sfârșea? Hendrik își trecu mâna peste față, luptând cu dezamăgirea profundă care îl cuprindea. Totul fusese o minciună? Chiar și desăvârșirea era doar o înșelăciune?

— Elixirul creat de noi, începu Scoro să vorbească brusc cu o voce ușoară, dar hotărâtă, se cheamă sângele lui Horus. Am auzit de el în prima mea călătorie în Orient, am pus pe hârtie și câteva texte și rețete, dar acestea erau criptate, cum se obișnuia între alchimiști. Nu am putut să le decriptez. La a doua mea călătorie, după ce am intrat în contact cu adevărații adepți, am primit cheia de acces la aceste texte. Prea târziu, pentru că pierdusem piatra.

Deschise ochii. Cu toții inspirară adânc, pentru că avea globii oculari aurii!

— Sângele zeului soarelui, continuă Scoro, este atât de atotvindecător, încât poate vindeca orice boală. El înălță capul, pentru prima dată de când îl văzuse Hendrik, și îi privi pe toți pe rând cu ochii săi aurii.

— Orice boală, chiar și pe a mea.

A trecut o oră. O oră în care au fost martori ai unei transformări depline, absolut incredibile.

Din când în când tot trupul lui Scoro sclipea auriu și se mărea. Scheletul sleit se acoperea cu carne. Fibrele musculare se refăceau, iar pielea ridată, ofilită se netezea. Cu fiecare minut ce trecea, Scoro câștiga putere și întinerea văzând cu ochii.

Totul se petrecea într-o liniște apăsătoare. Nu se auzeau decât clipocitul și gâgâitul mașinii. Scoro ținea ochii închiși aproape tot timpul, gemea și din când în când trebuia să se întindă, să se miște. Nimeni nu scotea o vorbă. Toți stăteau în picioare ori așezați, nemișcați și priveau. Erau martori la o minune pe care nu o vor mai vedea probabil niciodată repetându-se. Aveau mii de întrebări, dar fiecare simțea că nu era momentul să le pună.

Și din când în când dispăreau și întrebările.

În cele din urmă, treptat, așa cum zorii ies din noapte, lumina aurie, inclusiv cea care învăluia trupul lui Scoro, ca și cea din aparat, dispăru. Încăperea în care se aflau redeveni o simplă încăpere dintr-o pivniță, luminată de un bec de 25 de wați.

Dar în același timp era o încăpere în care un bărbat puternic dădu deoparte pătura și fără să țină seama de nuditatea lui, coborî din patul în care petrecuse inimaginabil de mult timp. La prima vedere părea un bărbat de patruzeci și ceva de ani, cu chelie, dar cu o prezență magnetică.

— Vă rog să mă scuzați pentru puțin timp, spuse John Scoro și ieși din încăpere.

Imediat după aceea se auzi zgomotul dușului din baie.

Și abia acum observă Hendrik că lichidul din tuburile și globurile din sticlă devenise negru.

— Unbelievable! șopti Laureen, spărgând tăcerea. Did this really happen? happen? I can’t believe it.

— Dacă timp de o jumătate de mileniu a zăcut fără puteri în pat, de unde știe cum funcționează un duș? De unde știe unde este dușul?

Westenhoff clătină din cap oftând:

— A insistat să fie ținut la curent cu ce se petrece în lume. Aceste încăperi au fost renovate ultima oară prin anii ’70, în cea mai mare parte de tatăl meu adoptiv, cu care el a discutat despre toate acestea. Castelanul își drese glasul și apoi adăugă: Scoro a fost totdeauna foarte interesat de evoluția tehnicii. Pe care o consideră un fel de continuare a alchimiei.

— Unbelievable! repetă în șoaptă Laureen.

Zgomotul dușului încetă. Se auzi închizându-se ușa cabinei acestuia, se lăsă un moment de liniște, apoi se auziră din nou uși deschizându-se. Și imediat apăru Scoro, cu chelia strălucindu-i umedă, dar îmbrăcat: pantaloni gri largi, cămașă neagră și papuci de casă maro.

— Și acum, zise alchimistul încheindu-și cureaua, este timpul să pornim.

— Să pornim? Încotro? se miră Adalbert.

Scoro îi aruncă o privire tăioasă:

— La Marienburg, firește. Să luăm adevărata piatră filosofală.

25.

La spital au avut rețineri să îl lase să plece, cu toate că radiografiile nu arătau nicio problemă.

— Ați avut noroc, spuse medicul-șef.

Bătrânul ripostă:

— Mai degrabă am avut un cap tare.

În cele din urmă au cedat, el a semnat tot ce i-au pus în față și a urcat într-un taxi. Primul drum l-a făcut la birou, nu acasă, pentru că nici nu avea așa ceva, doar un loc unde dormea. Biroul era casa lui, îi era acum mai clar decât oricând.

Spre ușurarea lui, totul era în ordine. Fratele care îl găsise declanșase alarma și se gândise să pună înapoi în seif neprețuitele documente și să le încuie înainte de venirea poliției. Totul arăta ca mai înainte. Lipsea doar crucifixul de pe biroul lui, pe care cei de la poliție îl luaseră ca probă, pentru ridicarea amprentelor.

Inutil. El știa cine fusese și le-o spusese și criminaliștilor.

Doar că nu știa ce însemna asta.

Dar bănuia.

Și ceea ce bănuia îl exaspera.

Tocmai el să fie cel care eșua în importanta misiune a ordinului? Acestea erau fără îndoială cele mai critice ore din istoria Ordinului Cavalerilor Teutoni, chiar mai periculoase decât interzicerea ordinului din 1938. Mai mult de o jumătate de mileniu nimeni nu se interesase de Codex Scoro, acesta căzuse în uitare, ca și locul în care se afla piatra. Și acum, brusc, asta! Mai întâi apăruse armura din aur, pe urmă a fost furat codexul. Asta putea să însemne un singur lucru: cineva le avea acum pe amândouă.

O situație extrem de periculoasă.

Și colac peste pupăză, el favorizase cele întâmplate. Îl invitase pe răufăcător, îi acordase încrederea lui, căutase în el un aliat! O gravă greșeală, de care abia acum își dădea seama. Da, asta însemna să îți iubești dușmanul. Dar nicăieri nu scria că trebuia să îi deschizi și seiful tău.

Păstrătorul secretului se așeză la birou, puse palmele pe masa antică și se gândi. Ceea ce se întâmplase ieri îl silea să aibă în