— Dispozitive de protecție contra radiațiilor, o ajută Adalbert.

— Yes, thanks. Am avea nevoie de un scut de protecție din plumb, de un braț robotizat, care să poată fi condus de la distanță…

— La noi la CERN există astfel de dispozitive.

În acel moment dinspre pat se auzi o tuse hârâită, asemănătoare unui râs. Scoro se trezise, poate că nici nu dormise, și interveni:

— Nu este nicio problemă. O voi face eu.

Laureen îl privi oripilată:

— Dumneavoastră? Cum așa?

— Îmi puneți totul aici, în pat, le explică Scoro gesticulând dezordonat. Aparatul, caseta… Doar deschideți capacul. Apoi ieșiți câteva minute.

— Cum vreți să procedați? Cu mâinile goale?

— Bineînțeles.

— That’s crazy! protestă Laureen. Piatra iradiază atât de puternic, încât într-o clipă ar ucide pe oricine pune mâna pe ea!

— Dumneavoastră uitați că eu sunt însemnat de ea. Mie nu îmi va face nimic. Dumneavoastră însă da. De aceea veți ieși.

— Mister Scoro, spuse Laureen, piatra aceasta este un element extrem de radioactiv, necunoscut, supergreu. Dumneavoastră vorbiți despre ea ca despre o ființă vie!

— Nu este niciuna, nici alta, o contrazise bătrânul alchimist și tuși atât de urât, de ai fi zis că își trăia ultimele ore. Aveți în vedere următorul lucru: cunoștințele dumneavoastră referitoare la piatră sunt extrem de lacunare. Va trebui să aveți încredere în mine, dacă doriți să aflați secretul nemuririi.

Laureen respiră adânc, ridică din umeri și cedă.

— OK. Cum vreți. Așa vom face.

— Urcați în castel, până când am să apăs butonul soneriei, le ceru alchimistul. Ca măsură de protecție acest lucru este suficient.

Așa că trecură la acțiune. Hendrik luă codexul de pe pat, îl închise cu grijă și îl duse în bucătărie, pentru a-l băga înapoi în cutia lui. Westenhoff îl trase pe Scoro la marginea patului, ca acesta să poată ajunge cu mâna până la podea; bătrânul trebuia să fie așezat pe burtă, poziție nu prea comodă pentru el. Laureen și Adalbert aduseră aparatul aproape de mâna alchimistului și deschiseră capacul, pentru ca piatra să poată fi introdusă în interiorul cazanului. O simplă mișcare ar fi suficientă pentru a-l închide și a-l asigura.

Caseta blindată o așezară alături de pat. Laureen reglă încuietoarea cu codul deschis, apoi se retrase cu spatele, vizibil neliniștită de pericolul astfel creat.

— Capacul este greu, avertiză ea. Veți fi în stare să…

— Ieșiți odată! se răsti Scoro cu voce sugrumată.

Ieșiră. Trecură de pivnița boltită, urcară scara în spirală din piatră și se opriră în holul de la intrare, în care mai ardea doar un bec slab, o lumină de veghe care făcea ca portretele de pe pereți să pară neliniștitor de vii. Cu senzația că era supravegheat, Hendrik ridică privirea spre tablouri și pentru prima dată se întrebă dacă ele îi reprezentau într-adevăr pe strămoșii lui Max Westenhoff. De-a lungul secolelor, o mulțime de oameni se aflaseră probabil în serviciul lui Scoro.

— Nu ar fi trebuit să ne luăm după el, spuse după un timp Laureen. Foolish. Dacă nu reușește? Dacă deschide cutia și scapă piatra? Nu vom mai putea coborî. Piatra va iradia totul. Și nu există costume de protecție împotriva unei radiații atât de puternice.

Adalbert îi aruncă lui Hendrik o privire sugestivă, de parcă voia să spună că la CERN există.

— Eu cred, zise calm Westenhoff, că acestea sunt temeri neîntemeiate. El știe ce face.

Ca o confirmare, exact în clipa aceea se auzi soneria.

— Este Scoro, zise bărbatul care o jumătate din viața lui jucase rolul de castelan. Ne putem întoarce.

Coborâră, dar se opriră precauți în pragul adăpostului lui Scoro.

Până atunci sumbră, încăperea din pivniță părea fermecată. Instalația lucra. Prin țevi gâlgâiau lichide, bolboroseau, clocoteau, se scurgeau. O lumină ireală umplea baloanele și tuburile din sticlă, aruncând reflexe amețitoare pe tavan și pe pereți.

— Max! horcăi Scoro, care ajunsese la marginea saltelei și era gata să se rostogolească de pe ea.

Westenhoff îi sări imediat în ajutor. Ridică trupul sleit și îl întinse în pat între perne, ca de obicei. Laureen lăsă rapid capacul peste caseta goală. Interiorul acesteia, după cum știa și Hendrik de la fratele său, era cu siguranță contaminat.

— Nu! protestă Scoro gâfâind. Nu așa!

— Ah, da. Corect, răspunse Westenhoff zelos.

Acesta se duse la un dulap din perete și scoase dintr-un sertar un tub transparent și o seringă. Cu cele două obiecte se așeză pe marginea patului lui Scoro, ridică la lumină brațul drept al acestuia și cu mișcări surprinzător de calme îi montă o canulă. După cum arăta brațul, ca un odgon de ancoră ros de vânt și ploi, lui Hendrik îi păru o minune faptul că acul pătrunse în el.

Nu ieși sânge sau, dacă ieși, nu atât de mult încât să poată fi observat de cineva. Westenhoff fixă fără nicio ezitare capătul tubului în acul perfuzor și așeză celălalt capăt la unul din ventilele aparatului!

— Ce face? întrebă Laureen.

— Repede, zise grăbit Scoro. Înainte de a-și pierde forța.

Westenhoff o privi rugător pe Laureen, ca o scuză:

— Vă va explica după aceea, spuse el în timp ce deschidea ventilul.

Lichidul din interiorul aparatului care venea în contact cu minusculul fragment din piatra filosofală se scurgea sclipind auriu în furtun și de acolo în trupul lui Scoro.

Adalbert îi șopti la ureche lui Hendrik:

— Ăștia sunt complet săriți de pe fix.

Scoro stătea întins, cu ochii închiși, respirând sacadat în timp ce lichidul luminescent îi pătrundea în trup. Hendrik îl privea și se întreba ce se întâmplă. Bărbatul se iradia acum, nu?

În minte i se trezi o suspiciune. Una foarte, foarte rea.

Cum o fi să trăiești peste șapte sute de ani? Cum o fi ca mare parte din acest timp să îl petreci țintuit în pat, prea slab pentru a face ceva, dependent de ajutorul unui străin?

Cum era, ca în situația aceasta, să nu poți muri?

Nu cumva acum, aici, erau martori și complici la o formă foarte bizară de sinucidere? Acest om care