class="p4">Mâinile lui Scoro se însuflețiră brusc și se întinseră spre carte. Westenhoff îl ajută, îi ridică puțin capul și îl așeză pentru a putea pune foliantul lângă el. Se părea că străvechiul trup era foarte ușor.

Hendrik așeză cartea în fața lui Scoro, apoi se retrase. Îl văzu pe acesta apucând cartea cu brațele lui ca un pachet de oase, asemănătoare ghearelor unei păsări, fără nimic omenesc în ele.

— În sfârșit, șopti bătrânul tremurând din tot trupul. După atâta vreme…

Întoarse coperta cu mare efort. Pielea trosni și scârțâi, dar nu se rupse. Apoi dădu prima pagină, citi scrisul vechi surprinzător de bine conservat, respirând zgomotos. Întoarse și a doua, și a treia pagină și așa mai departe.

— Aha, murmură el, era la ordin, da?

Hendrik tresări violent, contemplând concentrat ceea ce părea mai curând o șopârlă uscată decât un om.

— Ăă… da. Da. Ordinul Cavalerilor Teutoni o ținea în tezaur.

Scoro scoase un oftat sau un chicotit disprețuitor:

— Tâmpiți. Totdeauna au fost așa. Mari tâmpiți cu spadă.

Frunzărea cartea gemând și pufnind, făcând din când în când câte o pauză, căutând parcă ceva anume.

— Înțeleptul vultur, ah, da, ah, da, mormăia el. Întoarse pagina cu vădită greutate, de parcă pergamentul cântărea 50 de kilograme. Lefias… Astral… Leo Rubens… extras din mercur… aurum physikum… în prima materie… apă mercurică spirituală… Max!

Ultimul cuvânt fu strigat.

— Da? Ce este?

Westenhoff ieși grăbit în față, atât de servil, încât lui Hendrik îi păru ireal. În prezența lui John Scoro nu mai rămânea nici urmă din castelanul calm și aristocrat.

— Am greșit, spuse Scoro. Ceea ce trebuie coagulat este chinovarul, nu pucioasa. Și ascendendo pripit, nu fixat. Trebuie să prepari din nou soluția.

— Sigur, așa fac.

Westenhoff luă rapid o găleată și scurse lichidul dintr-o parte a instalației. În timp ce aceasta curgea gâlgâind vâscoasă, el întrebă:

— Sulf, în ce proporție? Tot trei la sută?

Scoro părea că se va prăbuși din clipă în clipă peste carte.

— Da, trei la sută. Ia o caraha nouă, curată. La al șaptelea extras. În privința aceasta mi-am amintit corect. El mai gemu încă o dată, de parcă scotea aerul dintr-un acordeon defect. Ar fi putut să iasă rău.

Întoarse cu greutate capul, căutând privirea lui Hendrik:

— A fost bine că ați reușit să faceți rost de carte.

Hendrik dădu din cap, cuprins de o bruscă și imensă ușurare. Asta fusese o recunoaștere, nu? Un fel de mulțumire din partea lui Scoro.

Deci nu va mai fi considerat inutil. Apoi va urma poate Marea Operă și a vieții lui, a vieții lui Hendrik! Căci dacă obținea Marea Operă, odată cu ea i se ștergeau toate greșelile vieții de până acum și nu va mai avea nicio importanță cât de des și de ce eșuase.

Dacă reușea. Mai putea încă să spere. Să spere și să se teamă.

Lichidul se scursese, găleata era aproape plină.

— Mă duc în laborator, spuse Westenhoff, și o ridică precaut.

— Vin cu tine, zise cu hotărâre Laureen.

Cei doi se retraseră. Scoro căzu pe spate, cu ochii închiși. Gura i se deschise, o crăpătură fără dinți. Arăta ca un exponat dintr-un muzeu etnologic, la secțiunea „Trofee ale vânătorilor de capete și altele”.

Adalbert îl trase pe Hendrik de mânecă până în cel mai izolat colț al bucătăriei, unde îi șopti:

— Acum ar fi ocazia, nu?

— Ce ocazie? întrebă Hendrik înmărmurit. Pentru ce?

— Păi să umflăm piatra!

Hendrik îl privi stăruitor pe fratele său, străduindu-se să nu își arate groaza. Deci fusese o greșeală să îl aducă și pe Adalbert. Blestematele lui de temeri! Ce era de făcut? În niciun caz ceea ce începuse nu trebuia oprit!

Trebuia să evite să se întâmple așa ceva.

Cu gândurile razna, întrebă încet:

— Și cum îți imaginezi că vom face asta?

Adalbert scutură din cap, cum obișnuia să facă atunci când se confrunta cu probleme greu de rezolvat.

— Foarte simplu, săltăm caseta și o întindem de aici.

— Și pe urmă?

— Ne urcăm în mașină și valea la Geneva. Am rezervat unul dintre laboratoarele mici pentru radiații și putem merge acolo când vrem.

— Cu mașina? Ai tu una?

— Nu, dar ai tu!

— Eu mi-am lăsat Jaguarul la Viena. Iar Golful l-a luat Miriam. După un moment de gândire întrebă: Tu cum ai venit încoace? Însă imediat își dădu seama: Ah, da, cu taxiul.

— A costat mai mult decât cu avionul, murmură Adalbert și privi nerăbdător în jur. Dacă mai discutăm mult, va fi prea târziu.

— Renunță, spuse Hendrik. Afară sunt trei bodyguarzi care abia așteaptă să se întâmple ceva. Dacă îi săltăm piatra lui Laureen, ajunge să dea un telefon ca ăștia să urce în mașina lor BMW7 și să ne urmărească. Și sunt profesioniști, sunt antrenați pentru asta. În fața lor nu avem nicio șansă.

Adalbert respira precipitat:

— Înțeleg. Complicată treabă. Se mai gândi și adăugă: Nu ne rămâne altceva de făcut decât să continuăm jocul. Și să așteptăm o ocazie favorabilă. La un moment dat, își vor da seama că ceea ce fac aici este o aiureală. Poate că atunci se va putea discuta cu femeia aceasta. Ar deveni cunoscută ca susținătoare a științei, miliardarii fac așa ceva.

— Da, răspunse Hendrik bucuros că pentru moment depășise criza. Așa vom face.

În sinea lui însă se întrebă cum să scape de fratele lui înainte ca acesta să strice totul. Oricum. Chiar oricum.

Hendrik recunoscu îngrozit că era vorba de viață și de moarte.

•

După puțin timp Westenhoff și Laureen se întoarseră din laborator, fiecare cu câte o sticlă plină cu un lichid clar, cu ușoare irizații aurii. Reumplură instalația cu ajutorul unei pâlnii, curățară ștuțurile, închiseră ventilele și lustruiră componentele din sticlă, până le făcură să strălucească. După care Laureen spuse:

— Avem o problemă.

— Ce problemă? întrebă Westenhoff.

Ea arătă spre componenta de la bază a instalației ca un turn, un cazan oval, gri-mat, în care dădeau câteva țevi metalice și câteva transparente. Pe mijloc avea un capac cu înclichetare.

— Ne-a spus că piatra trebuie introdusă aici, când totul va fi gata.