dea la ea și era dezamăgită că el nu încercase. Hendrik retrăi un slab ecou al vechilor lui obiceiuri, dar nu mai avu curajul să spună și să facă ceva. Era drăguță și plină de viață, evident, dar dacă se gândea la Laureen, se năștea în el o cu totul altă patimă, un foc mistuitor, care eclipsa orice alte farmece.

Cu Laureen va ajunge la desăvârșire. Nu putea să se gândească mai departe de aici. Pentru că habar nu avea cum va fi atunci. Poate că înnebunise? Posibil. Tot ceea ce știa era că începuse o aventură fără precedent.

Asta presupunând că păzitorul secretului spusese adevărul și că obiectul din geanta lui era cu adevărat Codex Scoro. În afară de o scurtă privire pe care i-o aruncase în pivnița sediului ordinului, Hendrik nu cutezase să cerceteze mai îndeaproape foliantul, care era extrem de fragil și de vechi. Mai ales că nici nu era în măsură să aprecieze autenticitatea acestuia.

•

Cu puțin înainte de München, la volan trecu Hendrik. O lăsă pe fată la o stație de metrou, nu scăpă de un sărut fugar la despărțire și conduse apoi până la gara centrală. Parcă automobilul și aruncă cheile și documentele mașinii într-o cutie poștală asigurată, apoi cumpără un bilet pentru primul tren spre Frankfurt, plătind cash. Trenul era plin. Nu i se adresă nimeni, nu îl recunoscu nimeni, nu îi acordă nimeni atenție. Avea bagaj puțin, doar servieta, pe care nu o scăpa din ochi, și un rucsac. La Viena venise cu un geamantan, pe care îl lăsase intenționat la hotel, în camera pe care o plătise intenționat și pentru această noapte. Cu cât lăsa lucrurile mai încurcate în urma sa, cu atât era mai bine.

De la Frankfurt luă trenul rapid intraurban, apoi autobuzul. Ultimul autobuz, pentru că era târziu. Când coborî la Burlingen, ceasul din turnul bisericii bătu de ora unsprezece și jumătate. Îl sună pe Adalbert și îl întrebă dacă poliția a fost pe acolo.

— Acum o oră, mormăi scurt fratele lui, necăjit că nu își dădea seama ce se întâmplase. Au vrut să afle unde ești.

— Și? Ce le-ai spus?

— Că nu avem idee.

— Crezi că supraveghează castelul?

— Nu știu.

— OK. Pentru mai multă siguranță, intru prin spate.

•

Zidul care înconjura proprietatea nu era atât de impenetrabil cum părea. Într-un loc de la marginea parcului împrejmuit, ascunsă de arbori și tufișuri, exista o trecere. Poarta cu grilaj pe care Hendrik o escaladă cu greutate părea veche și nefolosită, dar el știa că era prevăzută cu senzori care declanșau alarma în castel.

Așa că nu fu surprins că Westenhoff îl aștepta la intrarea din spatele castelului. Acesta părea palid și nedormit, și avea părul răvășit, care din cauza transpirației i se lipea de cap. Pe jacheta lui apăruse și o arsură.

— Ei? întrebă el imediat, fără măcar să mai salute. Aveți codexul?

Hendrik ridică servieta:

— Aici este. Dacă o fi acela.

Coborâră. Pivnița duhnea neobișnuit. Mirosea a sulf și amoniac, dar și a ceva dulceag, a rumeguș proaspăt și a sudură.

— Tocmai am terminat de construit instalația, îi spuse Westenhoff pe trepte.

— La ce folosește de fapt?

Westenhoff ridică din umeri. Jos îi așteptau ceilalți. Adalbert într-o cămașă zdrențuită, cu mânecile suflecate, cu urme negre pe chip și Laureen, imaculată și perfectă ca totdeauna. Priviră nerăbdători spre Hendrik, care ridică servieta într-un gest triumfător. Ochii lui Laureen străluciră.

Westenhoff goli masa din bucătărie, pe care se mai aflau încă urmele unei cine frugale. Hendrik așeză servieta, formă cifrul încuietorii și o deschise. Nimic spectaculos: nu răsunară niciun cor al îngerilor și niciun urlet al diavolului, nici măcar cei prezenți nu se înfiorară. Se ivi un obiect înfășurat într-o pânză albă.

Un obiect banal, care nu se ridica la nivelul așteptărilor. Nici pe departe.

— Ordinul Cavalerilor Teutoni, zise Westenhoff. Deci…

Adalbert îl privi pe Hendrik:

— Tocmai le-am spus.

— Da, zise Hendrik. Mă miră faptul că nu v-a trecut asta prin cap.

— Dumneavoastră ați înțeles ce a spus Scoro. El a fost de părere că dacă ar fi avut piatra și codexul, Ordinul Cavalerilor Teutoni nu și-ar fi pierdut regatul din răsărit. Acestea i-ar fi făcut cei mai puternici.

Hendrik se gândi la cărțile din care citise el, dar pe care Westenhoff nu le cunoștea.

— Nu acesta era sensul căutărilor lor, cred eu. Ei le-au pus sub cheie.

— Lucrurile nu au fost atât de simple, îl contrazise Westenhoff adâncit în gânduri.

— De ce credeți asta?

Bărbatul pe care Hendrik îl cunoscuse inițial ca proprietar al castelului clătină din cap.

— Discutăm mai târziu. Apoi el arătă către foliant: Să îi arătăm cartea.

Hendrik o luă și îl urmă pe Westenhoff, care deschise ușa de la iatacul lui Scoro. Veniră și ceilalți.

Dormitorul bătrânului alchimist era iarăși în întuneric, abia se putea zări ceva, dar Scoro era treaz.

— V-ați întors? întrebă el cu vocea lui ascuțită, înspăimântător de tăioasă și obosită, de parcă evenimentele din ultima zi îl storseseră de ultimele puteri.

Doar nu o să moară acum? se cutremură Hendrik. Nu când suntem atât de aproape de țel!

— Da, m-am întors, răspunse el.

Te pomenești că totul se duce de râpă. Oricum ar fi tipic pentru ce se întâmplă în viața mea.

— Cu cartea mea?

Hendrik ridică foliantul.

— Sper că acesta este.

Se auzi un foșnet slab și în întuneric se simți mișcarea unor brațe subțiri.

— Arătați-mi-o. Max, fă te rog puțină lumină.

Westenhoff se aplecă și aprinse veioza. Hendrik văzu că instalația construită în lipsa lui se afla lângă patul lui Scoro: un labirint de baloane din sticlă de diferite forme, atârnate de un stativ din lemn, umplute cu un lichid limpede, dar care nu părea apă. În unele dintre baloane se aflau spirale din metal negru, în altele erau elemente cubice poroase ca piatra vulcanică. Avea înălțimea de aproximativ un metru și părea o operă de artă. Lui Hendrik îi amintea de ceasul cu apă dintr-unul dintre multele hoteluri în care organizase seminare, pe care, în funcție de numărul bilelor din sticlă, se putea stabili ora.