Deși robust, ca un tăietor de lemne, acesta se prăbuși fără să mai scoată un sunet. Aplecat încă deasupra documentelor, îngenunche, se propti în masa care nu se deplasă nici măcar un milimetru și alunecă într-o parte. Căzu și unul dintre pergamente și rămase lipit ca un lințoliu pe rana sângerândă de la ceafă.

Hendrik puse crucifixul la loc și, surescitat, simți o adâncă satisfacție, de parcă îi reușise o grea încercare. Inima îi zvâcnea sălbatic. Totul în el părea că urlă: Da! Da! Da!

Întâi se gândi să șteargă amprentele, apoi își spuse că nu avea sens: numele lui se afla în registrul cu întâlniri al ordinului. Și chipul îi era cunoscut. Aveau să afle cine fusese aici.

Renunță, se duse la seif și scoase pachetul pe care pusese ochii. O frază din raportul despre soarta preotului polonez îi reveni în memorie: Aceștia au luat cu ei până și ultima scriere alchimistă a lui Mengedder.

Până și ultima. Acestea au fost cuvintele hotărâtoare. Dacă Laureen avea toate scrierile, cu excepția Codexului Scoro, însemna că teutonii înhățaseră, odată cu Mengedder, piatra și cartea. Probabil că fostul medic considerase cartea drept cel mai valoros lucru al său și nu o scăpase din mână când fugise.

Scoro se înșelase. Ordinul Cavalerilor Teutoni avea atât piatra, cât și codexul. Dar nu făcuse uz de ele, pentru că asta însemna să procedeze contrar misiunii lui sfinte.

Hendrik îndepărtă pânza de pe pachet și văzu o copertă din piele groasă, fărâmicioasă. O carte impozantă, cam de două ori mai mare decât o hârtie normală de scrisoare. Și grea.

De aceea își adusese o servietă mare, goală. O deschise, rulă foliantul, îl băgă înăuntru și închise servieta. Se potrivea perfect. Trebuia doar să iasă neobservat din sediul Ordinului Cavalerilor Teutoni.

•

Tânăra femeie de la volanul Fordului Ka era blondă, tunsă ca un paj și avea nasul cârn, deosebit, care atrăgea și mai mult atenția când ea, ca acum, ridica mirată capul.

— Oh, de-aia s-a format coloana asta și nu se înaintează! zise ea. Au reintrodus controlul la frontieră.

Bărbatul din dreapta ei se aplecă ușor în față.

— Nu cred.

Se aflau pe autostrada E56 și mai aveau cel puțin zece kilometri până la graniță.

Polițiștii blocaseră ambele sensuri de circulație și făceau semn unor automobile să oprească pe marginea drumului pentru a fi controlate, în timp ce altora le indicau să treacă. Mai multe automobile erau deja oprite, cu portierele și portbagajele deschise, și șoferii priveau nedumeriți cum li se verificau documentele și li se cercetau mașinile.

— Controlează numai mașinile mari, constată bărbatul. Acesta este un Mercedes, celălalt un Jaguar…

— Trebuie să se fi întâmplat ceva, își dădu cu părerea femeia cu nas cârn.

— Așa se pare, o aprobă însoțitorul.

Ajunși în dreptul punctului de control, polițistul aruncă o privire fugitivă mașinii și le făcu semn să treacă.

S-a făcut, gândi Hendrik, care era nimeni altul decât bărbatul din dreapta șoferiței Fordului Ka, vopsit strident.

O sunase pe Angela, promițându-i ferm că este pentru ultima dată, și o convinsese să închirieze numai dus o mașină pentru el, pe numele ei. Îi restitui banii când se revăzură rapid și primi cheile și documentele mașinii. Lăsă să se înțeleagă că avea nevoie de mașină pentru o afacere la care participa incognito și într-o anumită măsură nu mințise. Doar că nu era vorba despre o șmecherie legată de impozitare, cum probabil crezuse ea.

Incognito: faptul că era cunoscut reprezenta cel mai dificil lucru în planul său. Nu fusese o problemă să părăsească fără vâlvă sediul ordinului. Închisese pur și simplu ușa după el și plecase. La ieșire salutase amical recepționerul și nu îl oprise nimeni.

A trecut ceva timp până se descoperise ce se întâmplase. Fusese chemată ambulanța, anunțată poliția și firește că poliția austriacă știa cine era Herr Busske și că acesta conducea un Jaguar. Devenise cunoscut în ziare mai ales în urma fatalului articol demascator al infamului Ingo Holst. În edițiile online apărea chiar o fotografie a mașinii sale, în care se deslușea clar și tăblița cu numărul de înmatriculare.

Jaguarul lui se afla în cel mai întunecat colț al parcării pe termen lung din aeroportul vienez și vor trece probabil luni până va fi descoperit.

O altă legătură cu lumea aceasta, pe care el o lăsa în urmă.

Mai rămânea înfățișarea lui. De la sosirea în Viena și până la intrarea în sediul ordinului fusese recunoscut și abordat de nu mai puțin de cinci persoane, patru dintre ele întrebându-l dacă nu are să le dezvăluie vreun pont în materie de acțiuni. Premise nu tocmai bune pentru o fugă.

De aceea, de când plecase de la Viena purta o perucă blondă, care îi aparținea de fapt lui Miriam, și ochelari cu rame groase și lentile din sticlă normală, cumpărați în drum, dintr-un magazin de optică. Deghizarea fusese surprinzătoare: nici el nu se recunoscuse, cel puțin în minuscula oglindă a mașinuței.

Dând ascultare unui impuls de moment, luase și o autostopistă care voia să meargă la München: un automobil cu o pereche în el, își spusese Hendrik, se potrivea mai puțin cu ceea ce căuta poliția. Fata era naivă, deschisă și entuziasmată de mașină. Era automobilul pe care îl visa, atât de drăguț și comod! Își va cumpăra și ea unul când va avea bani. Hendrik se interesă dacă are carnet de conducere și cum ea confirmă, o întrebă dacă nu ar vrea să conducă.

Așa că ea conducea mașina. Călătoria ar fi putut să fie una liniștită, dacă tânăra nu ar fi vorbit necontenit despre ea și viața ei: studentă la arte la Viena, vechii maeștri, noile curente, proprietarii hrăpăreți de galerii, profesori inaccesibili, colegi invidioși, nevoile cotidiene, traiul cu bani puțini. Prietenul ei o aștepta la München. Ei da, nu tocmai prietenul ei, mai curând o cunoștință recentă; o să vadă ea dacă ieșea ceva din asta. Oricum ea va locui la vara ei.

Părea că îl încuraja să se