Îi strânse mâna lui Hendrik.

— M-a bucurat mult să vă văd, spuse acesta vădit impresionat. Sunt încântat că v-ați făcut timp. Vă rog. El arătă spre singurul scaun din fața biroului, grosolan, antediluvian. Spuneați la telefon că ați putea să faceți rost de armură, am înțeles eu bine?

— Ceea ce a rămas din ea, zise Hendrik așezându-se și punând servieta alături. O bucată ce conține resturi din piatră.

— Grozav. Se așeză și interlocutorul lui. Spuneți-mi mai multe despre asta. Dar vă rog să mă scuzați, sunt o gazdă groaznică. Îmi lipsește exercițiul, primesc vizite atât de rar… Beți ceva? Pot cere cafea.

Hendrik clătină negativ din cap.

— Nu, mulțumesc. Chiar nu este nevoie. Eu… Aș avea o rugăminte înainte de a intra în amănunte despre armură.

— Vă ascult.

— Aș dori ca mai întâi să îmi lămuresc niște neclarități.

Sprâncenele albe ale interlocutorului se ridicară.

— Neclarități? La ce vă referiți?

— La povestea relatată de dumneavoastră.

— Despre ce este vorba?

— Vedeți, zise Hendrik împingând ușor umerii înainte, tot ceea ce știu despre treaba aceasta provine din câteva cărți. Cărți din secolul al XIX-lea. Și care, după cum mi s-a spus, nu sunt niște documente originale, ci repovestiri. Se știe că se bazează pe documente reale, dar cât de sigur pot fi de acest lucru? Tot atât de bine ar putea fi doar legende despre o armură din aur, născocite de cineva din cu totul alte motive. Hendrik trase cu putere aer în piept și continuă: Aceasta ar fi întrebarea mea. Dacă nu există niște dovezi mai sigure.

Bătrânul dădu din cap și îl privi cu seriozitate:

— Depinde de asta ca să faceți rost de armură?

— Da, răspunse sec Hendrik.

— Înțeleg. După ce oftă, bătrânul adăugă: Nu știu dacă documentele originale pe care le am sunt suficiente pentru a vă înlătura îndoielile.

— V-aș ruga să mi le arătați totuși.

— Atunci veniți cu mine.

Masivul bărbat se ridică și îl conduse pe Hendrik printr-o boltă asemănătoare unui tunel, care dovedea cât de trainică era fundația sediului Ordinului Cavalerilor Teutoni, încăperea în care intrară avea rafturi pline de cărți vechi, care se ridicau până în tavan. Hendrik descoperi și un altar simplu, cu o statuie a Maicii Domnului, având în față o bancă de rugăciune.

Iar alături se afla un seif. Un seif imens.

— Pe acestea le cunoașteți, zise păzitorul secretului și puse mâna pe un șir de cărți subțiri, legate în pânză neagră, de pe un raft aflat la nivelul ochilor. Este seria de scrieri pe care unul dintre predecesorii mei a conceput-o și a tipărit-o cu aproximativ o sută treizeci de ani în urmă. Sau mai bine spus, este ceea ce am putut noi să recuperăm după război. Volumul al șaptelea, ultimul, de exemplu, lipsește. Se pare că nu mai există niciun exemplar din acest volum.

Hendrik dădu din cap.

— Și cartea din care mi-ați dat să citesc?

— Era volumul șase. El arătă către tezaur și continuă: Aici sunt documentele originale legate de funcția mea. Seiful are climatizare și o baterie ce poate menține umiditatea aerului timp de cel puțin șaptezeci și două de ore în cazul întreruperii curentului electric. Un asemenea seif blindat costă enorm. Cifrul pentru deschiderea lui îl cunosc doar eu și marele maestru.

El se poziționă astfel ca umerii săi largi să mascheze poziția degetelor sale. Când se trase în lături și ușa grea se deschise, Hendrik fu lovit de un val de aer uscat, cu miros de vanilie, praf și piele.

Interiorul seifului era subîmpărțit în zeci de compartimente înguste. În fiecare dintre acestea se afla un fel de pachet alb. Bătrânul scoase niște mănuși din material textil și își trase una pe mână.

— Acestea sunt documentele pe care predecesorul meu s-a bazat la conceperea cărților. Sunt rapoarte și alte documente din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, dar au fost sortate și ordonate în 1870, și așa au rămas.

Duse pachetul până la masă cu atâta grijă, de parcă ar fi fost un bebeluș, și îndepărtă pânza albă în care era învelit. Părea un dosar, doar că avea copertele din lemn subțire.

— Originalele au supraviețuit, dar nu și cărțile? întrebă Hendrik.

— Originalele erau păstrate aici, la sediul marelui maestru, îi spuse bătrânul în timp ce scotea cu mare atenție bucata de lemn de deasupra. Au fost depozitate în siguranță înainte de anexarea Austriei. Cărțile se aflau la filialele regionale ale ordinului. Acolo era imposibil să fie protejate de zbirii lui Hitler.

Examină cu privirea documentul aflat deasupra.

— Am scos teancul potrivit. Aici se află tot ce are legătură cu volumul pe care v-ați uitat în Paris, la aeroport. Apoi ridică privirea spre Hendrik: Hmm… acum firește că se pune o problemă…

— Ce problemă?

Păstrătorul secretului arătă un pergament împăturit de mai multe ori, ce părea casant ca albușul de ou uscat. Acoperit cu un scris înghesuit și atât de decolorat, încât era aproape ilizibil.

— Aceasta e scrisoarea pe care pater Seweryn din Kowal a trimis-o la Roma în anul 1327. Cunoașteți limba latină?

— Nu, recunoscu Hendrik, eu am absolvit gimnaziul real.

— Hmm… Bătrânul lăsă deoparte scrisoarea și examină următorul document. Și ce facem acum?

Hendrik arătă spre seif.

— Am văzut că într-un compartiment se află un fel de… cum i se spune? Foliant? În orice caz, o carte groasă, legată în piele.

— Ăă… este un foliant. Dar mă tem că nu reprezintă niciun interes pentru dumneavoastră.

— Dar este posibil, continuă Hendrik, să fie vorba despre însemnările făcute de John Scoro? Cartea menționată în primul volum?

— Da, recunoscu interlocutorul fără prea mare plăcere. Este Codex Scoro. Scrisul se păstrează surprinzător de bine. Dar cartea în sine este greu de citit. Vorbărie tipic alchimistă, din care nu se înțelege nimic.

— Totuși aș dori să văd cartea, insistă Hendrik. Dacă tot sunt aici… Cel puțin să o ating.

— Mă tem că nu vă pot îndeplini această dorință. Dar uitați-vă la aceasta, poate că…

Nu avu încotro. Cu o mișcare scurtă și rapidă, parcă exersată ani întregi, Hendrik