— Dar eu… Fratele lui inspiră adânc. OK, dar vai și amar de nu o fi așa. Nu ți-o voi ierta niciodată.

— Nu m-ai fi iertat niciodată dacă nu te sunam. Hendrik se aplecă deasupra computerului său și îl deschise. Va avea imediat nevoie de el. Fii atent, încă ceva: eu trebuie să plec câteva zile și nu voi fi aici când ajungi. Du-te direct la castel. Westenhoff este la curent, se va ocupa el de tine.

— Trebuie să pleci? Cum așa?

— Am să îți explic mai târziu, este o poveste lungă. Știi cum ajungi aici?

— Am adresa ta. Presupun că un șofer de taxi se va descurca.

— Bine. Te duci imediat în casa din grădină. Aceasta se află în spatele castelului, nu se poate să nu o găsești. Las deschisă ușa de la terasă și un telefon mobil pe masă. Ia-l cu tine înainte de a intra în castel, ca să pot da de tine oricând.

— Dacă trebuie…

— Încă ceva, adăugă Hendrik. Vei găsi câteva persoane cam neobișnuite. Nu te enerva. Și, pentru Dumnezeu, nu te apuca să întreprinzi ceva înainte de a veni eu, OK? O să vezi. Te duci acolo, te uiți, te faci că ești de-al lor și mă aștepți.

— Să mă fac că sunt de-al lor? De ce?

— Ei, na, „de ce”! Se joacă de-a alchimia. Fă-te că crezi tot ce spun. Hendrik tuși ușor și continuă: Trebuie să închid. Deci, vii?

Adalbert oftă.

— Probabil că voi regreta, dar… Da, vin.

Hendrik încheie convorbirea, mai așteptă câteva clipe, apoi formă un alt număr. Era conștient că își juca întreaga existență pe o carte.

Două zile mai târziu terminase toate pregătirile pentru ceea ce intenționa să facă. Hendrik stătea în fața unui magazin de încălțăminte, cu privirea ațintită la circulația intensă și la casa de vizavi, și cu telefonul la ureche.

La telefon se auzeau tot felul de zgomote și din când în când câte o respirație mai grea.

— OK, îi zise Adalbert, acum putem vorbi.

— Unde ești?

— În cămară. Sunt rezerve suficiente în caz de un asediu lung, interesant. Aici semnalul la telefonul mobil este cel mai puternic, după cât mi-am dat seama.

— Și ceilalți?

— Sunt în atelier, încă mai construiesc remarcabila mașinărie. Apropo de mașinărie, cafetiera ta trebuie urgent decalcifiată.

— Da, posibil. Hendrik, căruia puțin îi păsa, întrebă: Și Scoro?

— Mumia? Doarme, răspunse Adalbert după o pauză care nu putea fi trecută cu vederea.

De fapt, totul i se părea suspect. Sosise la castel cu o zi înainte și se împăca relativ bine cu ceilalți. În discuția pe care o avuseră ieri îi spusese că toată povestea trebuia să fie o escrocherie. Un bătrân de peste șapte sute de ani? Ca să vezi! Dar nu avea nicio explicație plauzibilă pentru starea fizică a lui Scoro.

— Altceva? se interesă Hendrik. Ai reușit să vezi dacă piatra este radioactivă?

Adalbert mârâi.

— Azi-dimineață. Dar nu știu ce să zic. Ori aparatul meu are un defect, ori contorul s-a stricat, în orice caz a zvâcnit o dată, apoi a murit.

— Eu ți-am zis că obiectul radiază ca iadul.

Hendrik examină din nou cu privirea casa de pe partea cealaltă a străzii, o clădire medievală, cu trei etaje, cu ferestre cu rame albastre și grilaje fixate între coloanele fațadei, în partea centrală se vedeau trei ferestre gotice înalte, provenite de la o fostă biserică ce fusese integrată în construcție. Apoi continuă:

— Fii atent, de ce te caut: vreau să îți spun ceva, dar te rog să păstrezi doar pentru tine. Le spui celorlalți doar în cazul în care nu mă întorc până cel târziu poimâine seara. OK?

— Acesta-i un joculeț à la James Bond? Adalbert oftă, apoi adăugă deloc amuzat: Da, OK, te ascult.

Privirea lui Hendrik rămase îndreptată către ușa din lemn strălucitor roșu-maroniu. Era un du-te-vino continuu, de jumătate de oră de când se afla aici. Bărbați intrau ori ieșeau din clădire, mulți cu gulere de preoți.

— Eu sunt la Viena, mai exact pe Singerstraße, vizavi de casa cu numărul 7. Aici se află sediul actual al Ordinului Cavalerilor Teutoni.

— Aha! exclamă Adalbert.

— Peste cinci minute am întâlnire cu un bărbat în vârstă, cu numele de Korbinian Luiz. Reține numele.

— Korbinian Luiz. Sigur. Și ce intenționezi să faci?

— Asta nu vrei să știi, răspunse Hendrik.

•

Hendrik băgă telefonul în buzunar, ridică servieta pe care o sprijinise de picioare și traversă strada. În colțul clădirii, de fapt un ansamblu compact de case, era o librărie. Împinse ușa grea din lemn, văzu clienți și auzi fragmente din discuțiile purtate în dialectul austriac. La recepție era un bărbat tânăr, serios, cu înfățișare de ascet, nicidecum de cavaler.

— Busske, se prezentă Hendrik, am o întâlnire la Herr Luiz.

— Ah, da. Tânărul dădu afirmativ din cap. O clipă, vă rog.

Acesta telefonă și imediat își făcu apariția un bărbat îmbrăcat tot în alb și negru, dar nu cu aspect de ascet, ci mai curând corpolent.

— Herr Busske? Vreți să mă urmați?

Străbătură mai multe coridoare goale, în care zgomotul pașilor avea ecou. În treacăt, Hendrik aruncă o privire spre curtea interioară, spre fațadele solide cu ferestre identice, care îl făcură să se gândească la un film despre mănăstirile fortificate asiatice, pe care îl văzuse odată.

O scară din piatră, cu trepte tocite, cobora la nivelul inferior, cu coridoare la fel de albe și goale, dar mai joase. Hendrik privi atent în jur, preocupat să își întipărească în minte drumul străbătut.

Ajunseră în cele din urmă la o ușă, lângă care văzu o plăcuță din marmură cu inscripția Schl.B.

Tipul rotunjor bătu în ușă, așteptă până când din interior se auzi un „Da?”, deschise ușa, băgă capul și zise:

— Este aici.

— Bine, mulțumesc. Să intre.

Bărbatul își retrase capul și îi făcu un semn lui Hendrik.

— Vă roagă să intrați.

În biroul ori cancelaria sa, sau cum s-o fi numind acea încăpere joasă, păstrătorul secretului arăta mult mai impunător decât și-l amintea Hendrik. Și cum