ani am căutat în alte pergamente scrise de mâna lui Hermes Trismegistos, cu speranța că voi regăsi acest text. Am cheltuit nemăsurat de mulți bani cu asta. Din păcate, în zadar.

— Și elixirul este chiar atât de important? vru să afle Laureen.

— Este esențial. Scoro strânse degetele ca niște gheare și lăsă mâna să îi cadă pe pat. Asta este! Dacă nu avem codexul, trebuie să procedăm în alt fel. Vom face ceea ce eu intenționam de la început, în cazul în care găseam armura, înainte ca dumneavoastră să fi intrat în joc și să îmi fi trezit speranțe, care acum se dovedesc deșarte.

Laureen îl privi sceptic pe ciolănosul bărbat din pat.

— What does that mean?

— Muncim pentru a dobândi știința care ne lipsește. Așa cum fac alchimiștii de secole. Doar că acum dispunem de o tehnică modernă și avem o mostră din piatră.

— Și cât va dura asta?

— Nu poate nimeni ști dinainte. Ani, poate decenii.

Laureen duse mâna la față.

— Asta înseamnă că voi îmbătrâni înainte de a rezolva problema. Sau pot să mor…

Scoro tăcu, respirând în continuare cu greutate.

— Așa cum am spus, nimeni nu poate prevedea cât va dura.

Ea clătină cu hotărâre din cap.

— No. Trebuie să facem altcumva. Dumneavoastră ați copiat textul de mână. Asta înseamnă că trebuie să vă fi rămas o amintire. Vom aduce un hipnotizator, care o să vă ajute să v-o amintiți. Îl aducem pe cel mai bun din lume!

Scoro icni.

— Credeți că cineva cu pregătirea mea spirituală ar putea fi influențat de un hipnotizator? Este exclus.

— Let’s try it. Nu are nicio importanță ce credem noi. Să încercăm și vom afla.

Respirația lui Scoro deveni sacadată.

— Nu înțelegeți despre ce vorbim. Hermes Trismegistos a fost cel mai mare filosof al Egiptului, cel mai important preot, cel mai mare rege al țării de pe Nil, o personalitate atât de copleșitoare, încât generațiile care i-au urmat l-au considerat zeu. Știința istorică actuală nici măcar nu crede că el ar fi trăit, ci îl consideră o legendă, o contopire a zeului grec Hermes cu zeul egiptean Thot. De fapt, situația era exact invers – imaginile acestor zei au apărut din amintirea lui, a primului alchimist. De aceea Thot este zeul transformării, și de aceea Hermes este reprezentat cu aripi: pentru că Trismegistos a găsit calea spre desăvârșire. Și pentru că el nu a murit niciodată.

— Nici eu nu vreau să mor, strigă Laureen. Nu vreau să îmbătrânesc, nu vreau să devin respingătoare și să mă îmbolnăvesc și să mor!

În acest moment Hendrik deveni dintr-odată conștient de ce avea de făcut.

— Eu cred că pot face rost de codex, interveni cu o hotărâre ce îl surprinse și pe el.

Scoro îl privi uimit:

— Ce?

— Cartea nu s-a pierdut. Eu știu unde se află. Și cred că pot face rost de ea.

Nu era nici pe departe atât de sigur pe cât părea, dar pentru nimic în lume nu voia acum să arate asta.

— Unde ar putea fi? întrebă Scoro.

Hendrik clătină din cap:

— Nu are importanță. Voi avea nevoie de câteva zile, trei sau patru.

Laureen îi aruncă o privire în care se citea admirația.

— Chiar știi unde se află codexul?

— Da, susținu Hendrik.

— Păi, atunci, adu-l! aproape strigă ea.

Hendrik zâmbi. Așadar aveau nevoie de el. Bun.

— Mai întâi vreau să vă rog ceva sau să pun o condiție, spuneți-i cum vreți. Vreau să îl implic și pe fratele meu în această poveste.

De când îi auzise pe Laureen și pe Scoro discutând cu profesionalism despre extragerea pietrei filosofale din aur, simțea o enormă nevoie de asistență de specialitate.

— Este fizician atomist la CERN. Ne poate ajuta.

Scoro începu să tușească.

— Un frate? Sunteți dependent de el?

— Nu, răspunse Hendrik, fără să mai șovăie. Mergem pe căi diferite. Doar că el este fizician atomist. Deci, cum s-ar spune, un alchimist modern.

— Pe mine nu mă deranjează, opină Laureen. Important este să aduci codexul.

Scoro îi făcu semn lui Hendrik să se aplece spre el. Când se așeză alături de Laureen, bătrânul alchimist îl apucă de braț și îl măsură cu o privire cercetătoare.

— Vreți să atingeți ca noi desăvârșirea, nu-i așa? îl întrebă el după un timp.

Hendrik confirmă:

— Da.

— Și fratele dumneavoastră?

— Pe el îl interesează doar știința.

Pericolul era ca Adalbert să încerce să ia piatra pentru a o studia la CERN. Totuși, din prudență, nu împărtăși această temere celorlalți. Asta era o problemă pe care o putea rezolva mai târziu. Pentru moment era important să nu fie singur împotriva celorlalți: Scoro, Westenhoff și Laureen, care între timp deveniseră aliați. Trebuia să evite ca la un moment dat, în drumul spre desăvârșire, acestora să le vină ideea de a scăpa de el.

De exemplu, pe motiv că piatra nu ajungea pentru toți.

— Bine, acceptă Scoro. Duceți-vă și faceți rost de codex. Și puteți să îl chemați și pe fratele dumneavoastră.

•

Trebuia să vorbească la telefon cu Adalbert, dar acesta nu era acasă și la institut nu îi răspunse nimeni. Hendrik mai formă o dată numărul, schimbând ultima cifră cu următoarea. Nimic. Fir-ar să fie! se gândi Hendrik și imediat fu cuprins de un calm cum nu mai simțise niciodată, un calm atotcuprinzător, de-a dreptul neomenesc.

La a noua încercare îi răspunse cineva, care vorbea bine engleza și căruia numele de Adalbert Busske îi spunea ceva.

— Tocmai l-am întâlnit în biroul unui coleg. Erau prinși într-o discuție științifică. Este urgent, vreți să îi întrerup?

— Este o chestiune de viață și de moarte, spuse Hendrik.

— Bine, așteptați.

Și astfel pentru prima dată în viață ajunse să vorbească la telefon cu fratele său la CERN.

Adalbert numai entuziasmat nu părea:

— Tocmai discutam despre o posibilă legătură dintre particulele supersimetrice și materia întunecată. Ce poate fi atât de important pentru a justifica această întrerupere?

— Piatra filosofală. O jumătate de gram. Aici, în castel.

— Cee? Hendrik avu senzația că vede cum Adalbert începe să clipească des. Vorbești serios? Piatra?

— Se află într-o cutie sigură și strălucește