•

— Să începem, spuse Scoro.

Întinse brațul înspre Westenhoff, mișcând degetele abia vizibil.

— Vom mai avea nevoie de încă două lucruri. În primul rând de o instalație cu a cărei construcție l-am însărcinat pe Max. Cred că este gata, dar dumneavoastră ne-ați putea da poate o mână de ajutor.

Westenhoff scoase o foaie de hârtie, pe care erau desenate tot felul linii. Rezultatul eforturilor epuizante depuse de bătrân – schița unei mașinării cu tot felul de țevi și baloane de sticlă, care îi păru lui Hendrik o combinație între o narghilea și un aspirator.

— Aceasta este instalația, le explică Westenhoff agitat. Componentele din sticlă sunt gata, mai trebuie să facem doar spiralele din argint, plus suportul acesta, racordul și…

— Le putem face aici, zise Laureen. Altceva?

— Caietul meu cu notițe, spuse Scoro. Vă rugasem să îl aduceți.

Laureen ezită.

— La ce vă referiți?

— La însemnările mele alchimiste din prima călătorie în Orient. Cavalerii teutoni le-au numit Codex Scoro. Mi le-a furat Mengedder, sperând că va reuși, fără mine, să dezlege misterul pietrei – o speranță deșartă. A învățat doar cum se face aurul, nimic altceva.

— Nimic altceva, repetă ca un ecou Laureen consternată.

— Când au fugit de la Mengedder, strămoșii dumneavoastră i-au luat cărțile, continuă Scoro. Cavalerii Ordinului Teuton i-a urmărit mai mult de un secol, dar degeaba. Când tânărul bărbat aici de față, zise arătând spre Hendrik, mi-a povestit despre biblioteca dumneavoastră, am bănuit că sunteți o urmașă a lui Janek și a ultimei țiitoare a lui Mengedder. Sper că acea colecție este completă.

— Cum arată acel Codex Scoro? întrebă Laureen.

— Un foliant gros din pergament, legat în piele de vițel, de culoare închisă. Cam două treimi dintre pagini sunt scrise.

Laureen se încruntă:

— Well. Nu sunt sigură…

— Ultima mea însemnare se referă la aurul pentru armura pe care Bruno von Hirschfeld a comandat-o. Scoro dădu din mână în semn de nerăbdare și adăugă: Căutați-l, cu siguranță aveți acest codex. De unde să fi știut altfel de armură?

Ea clătină din cap:

— Eu am colecționat manuscrise rare și cărți despre alchimie, din acestea am aflat despre armură.

Scoro o privi și în ochii lui se citea spaima.

— Dar aveți scrierile lui Mengedder, nu?

— Da. Le-am moștenit de la mama mea. Dar nu îmi amintesc de nicio carte care să corespundă descrierii dumneavoastră.

Scoro lăsă brațul în jos ușor și în privirea lui apăru din nou spaima.

— Asta nu este bine, zise el.

Laureen se ridică și își netezi rochia.

— Don’t worry. Am toate cărțile cu mine. Așa cum mi-a cerut Hendrik. Pot să cer să îmi fie aduse.

— Poate că Mengedder a continuat să completeze codexul, presupuse Scoro. Trebuie să căutați un foliant care are pe prima pagină o hartă aproximativă a Angliei. Ruta călătoriei mele, așa cum o planificasem.

•

Hendrik se gândi că putea să facă și el ceva, așa că se duse de trei ori cu Westenhoff la mașină ca să aducă toate cărțile. Laureen îi instruise la telefon pe bodyguarzi să le dea, dar acest lucru nu îi împiedică pe bărbați să le urmărească fiecare mișcare.

Westenhoff mai aduse o lampă de birou în adăpostul lui Scoro, cu bec de 25 de wați. Slăbit de trecerea timpului, bătrânul nu suporta o lumină mai puternică. Îi fu însă suficient pentru a vedea prețioasele foliante, manuscrise și volume in octavo și in quarto, pe care Laureen le scoase din cutii și le despachetă cu grijă din foliile protectoare în care erau păstrate.

Scoro le respinse una după alta:

— Era o carte in folio, insista el.

— Nu am foarte multe dintr-astea. Și niciuna nu este legată în piele. Doar în lemn acoperit cu material textil.

Scoro închise ochii.

— Seuene deuelis! exclamă el. Și cât am sperat…

Câteva clipe nimeni nu scoase o vorbă, rămaseră așa ca și cum ar fi vrut să păstreze tăcerea pentru tot restul zilelor. O liniște deplină se instală în încăperea subterană.

— Deci s-a pierdut, șopti Scoro în cele din urmă, în acea liniște, șoapta sa răsunând ca un strigăt. Altă posibilitate nu există. În cazul în care cavalerii Ordinului Teuton ar fi găsit codexul, dacă ar fi avut piatra, codexul și pe Mengedder, nu și-ar fi pierdut niciodată regatul. Astăzi ar fi fost o putere mondială.

— La ce vă trebuie cartea? întrebă Hendrik, căruia i se părea că aceasta era întrebarea pe care nu o punea nimeni.

Scoro își întoarse obosit privirea spre el.

— În prima mea călătorie, vorbi el cu mare efort și fără chef, după cum i se păru lui Hendrik, notasem bucăți din tot felul de texte la care avusesem acces și despre care credeam că m-ar ajuta în căutarea secretului transformării. Între acestea este și rețeta unui elixir de care avem nevoie. Din păcate, pe atunci eram prea tânăr și lipsit de experiență pentru a-mi da seama ce fel de rețetă era, nu înțelegeam la ce folosește elixirul. Abia în a doua mea călătorie, care m-a dus la adevărații maeștri din Egipt, am înțeles că piatra filosofală este cu mult mai mult decât un mijloc pentru obținerea aurului. Am învățat care este cheia în care putea fi citit textul respectiv.

— Și nu vă mai amintiți textul?

— Îmi amintesc doar că era un text foarte lung și complicat, cu multe informații care trebuiau aplicate cu strictețe, zise Scoro din ce în ce mai răgușit. Și la cât de puțin avem din piatră, nu putem face decât o singură încercare.

Laureen ridică furioasă capul:

— Shoot! Nu o fi chiar atât de greu să îți amintești o blestemată de rețetă!

Westenhoff își drese glasul:

— Madam, sunt peste șapte sute de ani de atunci!

— Totuși…, insistă Laureen.

Scoro ridică mâna, gestul lui reducându-i la tăcere.

— După cum spuneam, nu era o simplă rețetă, continuă el cu greutate. Era un text scris de nimeni altul decât Hermes Trismegistos, cel mai important alchimist. Un text plin de sfaturi, în care conta fiecare cuvințel. Scoro oftă, respiră cu greutate, apoi continuă: Sute de