încet și repede, fără să se înțeleagă ce spune. Oamenii ei își verificară ceasurile, iar șeful, cel mai voinic, dădu din cap cu o mină severă. Fără îndoială că aceștia vor interveni să o scoată pe Laureen, apelând la forță, dacă era necesar.

— OK, zise ea revenind la cei doi. Sunt gata.

Bărbații ridicară împreună caseta, unul de partea stângă, celălalt de partea dreaptă. Intrând în castel, Laureen, care mergea lângă Westenhoff, privea curioasă în jur.

— Mama mea a trăit în Anglia într-un castel, povesti ea privind lambriurile și tablourile de pe pereți. Am fotografii ale ei de când era tânără, pare asemănător.

— Da, vechea Europă, răspunse gâfâind Westenhoff.

— Vechea Europă, repetă gânditoare Laureen. Exactly.

Laureen tăcu când începură să coboare în pivniță și Hendrik deveni tot mai conștient de prezenței ei. Bănuia parcă ce o aștepta sau cel puțin cât de surprinsă va fi.

Antica cheie. Pivnița boltită. Ușa secretă. Locul îngust din spatele ei, în care abia încăpură toți trei. Apropierea trupului lui Laureen, inevitabilă, era excitantă.

Și în sfârșit patul lui John Scoro.

•

— Oh, my…! Laureen duse mâinile la gură când înțelese. I can’t believe it. No, no. This is awful. This is not… Se întoarse furioasă și se răsti la Westenhoff și la Hendrik: Nu acest fel de nemurire caut eu. Surely not! Forget it! I won’t…

În acel moment mâna ca o gheară a lui Scoro ieși de sub plapumă și o apucă de antebraț. Hendrik tresări, gândindu-se că Laureen va fi scârbită, dar nu se întâmplă asta, ba dimpotrivă, ea se opri ca fermecată, se lăsă trasă de mână și se aplecă în fața patului.

— Pe străbuna dumneavoastră nu am cunoscut-o, șopti Scoro, dar l-am cunoscut pe străbunul dumneavoastră. Pe Janek. Era ucenicul lui Mengedder. În dumneavoastră îl revăd pe el.

Laureen îl fixa șocată cu privirea pe bătrân.

— Janek?

— Scuzați-mă că nu pot vorbi în limba dumneavoastră maternă, spuse încet Scoro. Eu sunt anglo-saxon, dar cred că nu cunoașteți limba veche. În ultimele secole am vorbit numai germana.

Se părea că ea nu îl auzi.

— Janek este strămoșul meu? repetă ea. Eu credeam că Mengedder.

— Nu, o contrazise Scoro cu o voce extrem de subțire. Janek. Nasul, sprâncenele, urechile… Fără îndoială. Fiți bucuroasă. De la Mengedder nu ați fi moștenit nimic frumos.

Ea își pipăi fața cu mâna liberă, de parcă ar fi vrut să se asigure.

— Nu știam.

— Nu știți multe. De aș fi avut piatra, aș fi fost veșnic tânăr. Acum o aveți dumneavoastră, o bucățică din ea, dar este de ajuns. Vă lipsește însă învățătura cea veche.

Ochii lui Laureen se măriră neobișnuit de mult.

— Dumneavoastră sunteți… sunteți cu adevărat…

— Da, spuse Scoro. Și am așteptat mult timp clipa aceasta.

Priveliștea era unică: de o parte străvechiul bărbat slab ca un schelet, de cealaltă parte femeia debordând de energie, ambii adânciți într-o discuție intimă, ca și cum ar fi uitat de prezența lui Hendrik și a lui Westenhoff.

— Ce vreți în schimbul învățăturii? întrebă Laureen. Pentru a-mi împărtăși vechile cunoștințe.

Scoro îi eliberă mâna și făcu un gest slab de respingere.

— Eh, ce vreau… Nimic. Ce este nemurirea, veșnica tinerețe? Marea Operă este mult mai mult, enorm de mult. Este calea către perfecțiune. De ce aș mai avea nevoie de la dumneavoastră, dacă aș cunoaște perfecțiunea?

— Perfecțiunea? Ochii ei parcă se aprinseră. Yes. Și eu vreau să o ating, ca și dumneavoastră.

— Aveți vreo fărâmă de piatră din armură?

— Yes. Ea arătă către casetă. Este acolo, înăuntru.

— Cât este de mare?

— A cincizecea parte dintr-o uncie, aproximativ o jumătate de gram.

— Arătați-mi-o.

Ea făcu o mișcare de retragere.

— Este extrem de radioactivă! Ne-ar ucide pe toți.

— Nu pe mine, susținu sigur de el Scoro. Făcu un semn cu mâna ca o gheară și zise: întredeschideți puțin capacul, cu fața spre perete. Trebuie să îi văd lumina.

Laureen ezită, apoi se îndreptă spre casetă. Hendrik o ajută să o întoarcă spre peretele opus locului în care era patul lui Scoro. Ea se aplecă deasupra casetei și formă cele patru cifre ale cifrului.

— OK, zise cu vocea sugrumată. Hold your breath!

Foarte prudentă, întredeschise capacul. O rază de lumină orbitoare, subțire ca o lamă de cuțit, inimaginabil de albă răzbătu din interior ca din superputernica lampă a unui proiector într-un cinematograf. Peretele fu inundat de o lumină atât de intensă, încât Hendrik trebui să închidă ochii. Și nu se lasă liniștea, cum se așteptau, ci se auziră un zumzet și un șuierat sinistru, iar când Laureen apăsă capacul la locul lui, păru că o face cu mare efort.

— Da, șopti Scoro, ea este. Piatra filosofală. Dar aveți doar o jumătate de gram…

— Este prea puțin?

Scoro își mișcă craniul chel și stafidit, pe care nu mai putea să îl ridice de pe pernă:

— Cum ați scos fragmentul din aur? Poate că a mai rămas ceva.

— Nu cred, răspunse Laureen. Știam că materialul pietrei trebuia să fie foarte greu, așa că am dizolvat aurul prin oxidare într-o soluție apoasă de cianură, iar noroiul rezultat l-am ultracentrifugat. Depunerea am trecut-o printr-o grilă nano-reglată pentru mărimea moleculară de dianourat de potasiu; în fluidul separat nu s-a descoperit nicio radiație. Ceea ce poate să însemne că am obținut toate particulele din piatră.

Hendrik fu uluit de vocabularul lui Laureen și se întrebă dacă Scoro chiar înțelesese ce îi spusese. El nu pricepuse nimic.

Dar bătrânul o ascultă cu mare atenție, lăsând impresia că tigva lui cheală îi analizase spusele, și în final spuse îngândurat:

— Aveți dreptate. Va trebui să fim foarte economi cu ceea ce avem.

Hendrik simți o tensiune în trup. Fusese uluit de cât de bine se înțelegeau Laureen și bătrânul alchimist, ba chiar era neliniștit. Acum, după ce le făcuse legătura, la ce mai avea nevoie Scoro de el? Sau Laureen?

Răspunsul era: la nimic.

Scoro obținuse ceea ce voise. Laureen asemenea. Cei doi nu mai aveau nevoie de altcineva.

Cel mult, Scoro se simțea obligat față de credinciosul său ajutor Westenhoff.

El,