— Nu ți-o mai spun încă o dată: ia-ți copilul și dispari.

— Ești smintit, șopti ea. Ți-ai pierdut mințile. Da, ți-ai pierdut definitiv mințile. Nerecunoscătorule!

— Ai o oră. Hendrik se duse la aragaz, opri toate ochiurile și plecă.

Miriam miji ochii, îi redeschise și se cutremură.

— Bine, spuse ea parcă trezită la realitate și împinse punga ALDI de lângă ea. Bine, dacă asta vrei, asta ai.

Ea se îndreptă către ușa camerei de zi, pe care o trânti în urma ei de îi zdrăngăni geamul. Pia, hai, facem bagajul! o mai auzi Hendrik strigând. Plecăm.

— Unde plecăm?

— La bunica și la bunicul.

— Rămânem la noapte? Dar mâine am școală…

— De asta ne vom ocupa mai târziu. Acum hai!

Hendrik luă foarfecă de bucătărie din suportul ei. Goli punga ALDI, apoi o tăie în fâșii înguste, nu mai late de un centimetru. Munci temeinic și pe îndelete, trăgând cu urechea la zgomotele din casă: uși trântite, scrâșnetele sertarelor trase, pașii furioși, urletul copilului, lătratul câinelui, comenzile energice ale lui Miriam.

Nu au avut nevoie de o oră. Nici măcar de o jumătate de oră. Când Hendrik le auzi cărând lucrurile la Volkswagenul Golf, mătură bucățile din plastic și le îndesă în găleata de gunoi. Mirosul acesteia îl scârbi, ca întreaga imperfecțiune a lumii. Ca zgârieturile de pe tăblia mesei, ca denivelările din sticla ferestrelor. Ca durerile, necazurile, șicanele și îngrădirile pe care ceilalți oameni și le făceau unul altuia.

Ieși. Copilul care nu era al lui ședea în mașină, în spate, cu fața plânsă, cu câinele alături. Miriam înghesui ceva pe locul de lângă șofer, apoi dădu ocol automobilului și se opri privind spre ușa casei.

— Să fiu cinstită, nu m-aș fi gândit niciodată că ești atât de măgar.

Hendrik nu spuse nimic. Se simțea liniștit și rece, mai ales liniștit. Măreț de liniștit.

Ea deschise portiera.

— Vei fi contactat de avocatul meu, Herr Busske!

— Tu nu ai avocat, răspunse el.

— Acest lucru se va schimba.

Se așeză la volan și porni motorul. Întoarse mașina cu cauciucurile scrâșnind și plecă fără să se mai uite în spate. Doar copilul se uită înapoi până când mașina dispăru.

Se rezolvase. Hendrik inspiră adânc, simțind o ușurare imensă. Se rupseseră ultimele legături cu lumea. Așa trebuie că se simțea un zeppelin când se desprindea de frânghia ce îl ținea legat de sol și era liber să se înalțe spre luminoasele înălțimi.

Închise ușa și se duse în camera de lucru, ca să o sune pe Laureen. Putea să fie ea miliardară, însă el îi oferea nemurirea și astfel erau egali. El nu mai era cel care se ruga de ea, nu mai era nici jucăria ei pentru sex, ci era un partener!

În sfârșit, în sfârșit va avea acces la adevărata viață. Făcuse ceea ce trebuia, pentru a se debarasa de tot balastul.

Laureen veni în mai puțin de douăzeci și patru de ore. Îl sună dimineața devreme și îl anunță că a sosit. Avionul tocmai aterizase și urma să facă formalitățile pentru a primi un loc de staționare.

— Bine, răspunse Hendrik.

În casă domnea o liniște deplină. Dormise adânc și fără vise, și avea mintea limpede precum cristalul.

După acest telefon îl anunță pe Westenhoff și trecură două ore până când un BMW greu roșu-închis intră în curtea castelului. Din mașină coborâră trei bodyguarzi vânjoși și severi, care priviră suspicioși în jur. Abia după ce unul dintre ei dădu din cap, Laureen coborî din mașină.

Hendrik îi ieși în întâmpinare, o îmbrățișă și o salută, atitudine care o surprinse. Nu voia nimic, pur și simplu așa simțise.

Erau egali. Asta era cel mai important.

Pieptul lui Laureen se ridica și cobora rapid, semn că era agitată. Ea își aranjă rapid părul, care în lumina soarelui se unduia ca flăcările, și zise:

— La telefon m-ai făcut foarte curioasă. Sper că ceea ce vrei să îmi arăți este chiar ceea ce mi-ai spus.

— Nicio problemă, răspunse Hendrik. Ai piatra?

— Da. Ea arătă către portbagajul mașinii. Într-o cutie sigură. Este doar atât de mare, zise arătând unghia degetului mic, dar strălucește ca iadul.

Westenhoff se ivi în ușa castelului. O adiere îi răscoli ușor părul și el încercă să și-l aranjeze rapid, în timp ce se îndrepta spre ei.

Un bătrânel ciudat, se gândi Hendrik și simulă un surâs.

— Miss Turner. Westenhoff îi sărută mâna lui Laureen, formalitate ce lăsa să se întrevadă cât de stingher se simțea în prezența ei. Bine ați venit la castelul Burlingen.

Laureen înclină capul cu bunăvoință și răspunse în germană:

— Mă bucur. Dumneavoastră trebuie să fiți Herr Westenhoff?

— Așa este. El arătă către bodyguarzii ei, care rămăseseră lângă mașină. Mă tem că însoțitorii dumneavoastră nu pot veni cu noi. Ceea ce vă vom arăta este doar pentru dumneavoastră.

— Oh, really? Femeia clipi cochet. Dar cineva trebuie să ducă piatra. Cutia este căptușită cu plumb și este foarte grea.

— De asta ne putem ocupa eu și Herr Busske.

— OK. Dar o veți aduce înapoi, dacă oferta dumneavoastră nu mă convinge?

Westenhoff râse involuntar.

— Nici nu îmi pot imagina că se va întâmpla așa ceva.

Simțind privirea lui Laureen îndreptată asupra lui, Hendrik interveni:

— Nici eu.

— OK. Then let’s go, zise ea ridicând din umeri.

Portbagajul mașinii fu deschis și ieși la iveală o casetă albă ca zăpada, care arăta ca un mic răcitor pentru picnic, al cărui capac însă era asigurat cu o încuietoare cu cifru. Hendrik se întrebă cum trecuse Laureen obiectul prin vamă, dar își spuse că atunci când călătoreai cu un avion privat, fără îndoială că acest lucru era posibil.

În spatele recipientului erau câteva cutii albastre din plastic, cu încuietori simple.

— Acolo sunt documentele. Cărțile și manuscrisele, le explică Laureen.

— Mai întâi piatra, interveni Westenhoff. Ea este cea mai importantă.

Hendrik scoase cutia. Avea un înveliș simplu din plastic, dar Hendrik avu nevoie de multă forță ca să o ridice și, respirând greu, se văzu nevoit să o lase imediat pe pietriș.

Între timp, Laureen dădea instrucțiuni bodyguarzilor. Vorbea