niște sandale și urcă pe scări. Inima îi bătea ca sub o povară imensă. Simțea sângele rece circulând prin artere. Un deșert de gheață punea stăpânire pe el, pe inima lui, pe sufletul lui.

Se duse la baie și își clăti gura, fără a putea să înlăture gustul respingător. Se privi în oglindă și își pierdu șirul gândurilor. Putea să aibă ce voia, dar trebuia să plătească un preț. Nu trebuia să uite asta.

— Hendrik? Ai venit?

Nu răspunse. Ieși din baie și intră în încăperea alăturată, în cămăruța în care la început fusese biroul lui provizoriu și în care acum erau păstrate documentele personale.

— Pia! Ce Dumnezeu, trebuie să fac totul singură?

Hendrik trase biblioraftul însemnat cu o cruce mare, roșie. Desenată de Pia, când avea cinci ani. Era mult de atunci. Puse biblioraftul pe o măsuță, răsfoi și studie documentele din el. Medită. Și cu o greață rece simți cum bănuiala se transforma în certitudine.

Extrase trei file. Lăsă biblioraftul pe măsuță și coborî scara. Miriam tocmai aranja restul cumpărăturilor în bucătărie.

— Ah, ai venit, spuse ea, în mână cu punga de la ALDI și cu un coș. Ai fost la Westenhoff?

— Da, zise Hendrik și o urmă în bucătărie.

Mirosea a paste puse la fiert, a sos de roșii, a busuioc.

— Fac spaghete cu sos de roșii, îi spuse Miriam. Pe blatul de lucru de lângă aragaz era o cutie cu mai multe semipreparate. Cu salată, OK? Este o masă ieftină și Piei îi place.

— Miriam, zise Hendrik. Trebuie să te întreb ceva.

— Ce? răspunse ea aranjând cutiile în dulap.

— Tu ai grupa sanguină A, spuse el, și puse prima hârtie pe masă.

— Poftim?

— Și eu tot grupa sanguină A, spuse el, și puse alături și a doua hârtie. Dar Pia are grupa sanguină AB. Ar fi trebuit să aibă tot grupa A, dacă ar fi fost cu adevărat copilul nostru.

Miriam înlemni oripilată, ochii i se măriră. Mâna în care încă mai avea o doză cu supă gulaș coborî moale.

— Ce? șopti ea.

— Grupa sanguină se moștenește după anumite reguli ereditare. Tatăl Piei trebuie să aibă fie grupa sanguină B, fie AB.

Miriam clipi, trase adânc aer în piept și șuieră scurt:

— Îndrăznești? Îndrăznești să îmi reproșezi ceva? Tu, care ai avut tot timpul aventuri sentimentale? Nu pot să cred. Ce dracului este cu tine?

Reacția ei îl descumpăni.

— Nu este același lucru, ripostă el moale, luat pe nepregătite.

Cum de își dăduse seama? Nu era Hendrik Busske maestrul mincinos?

— Atunci te rog să îmi explici deosebirea, răspunse ea furioasă.

— Nu am avut aventuri tot timpul…

— Dar suficient de des. Nu nega, știu asta.

Stătea în fața lui ca o străină. Era cuprinsă de furie, de o furie sălbatică.

— Și cum de nu ai spus nimic niciodată? Dacă te deranja, cum se face că nu ai spus nimic?

— Poate că mă gândeam că ai și tu nevoie de altceva, izbucni ea luptând cu lacrimile. Poate că eu nu îți eram de ajuns, nu eram destul de sexy, ce știu eu? De-aia nu am spus nimic.

Furie. Furie. Sângeroasă, roșie, fierbând ca lava în venele lui.

— Cine te crezi? Maică-mea? Mama care dă peste revistele porno ale fiului și le lasă acolo, pentru că își zice că deh… e la pubertate…

— Dar tu ai avut aventuri!

— Da!

— Și eu am avut una. Egalitate de drepturi! Ea înghiți în sec și privi hârtia cu rezultatele analizelor. Nu știam că Pia… Nu știam asta.

Hendrik avu senzația că se transformă în piatră.

— Cine este? întrebă el.

Miriam ridică privirea:

— Lasă asta. Nu îți spun.

— Eu am dreptul să aflu al cui copil l-am…

— Tu? Tu nu ai crescut pe nimeni. Eu am făcut-o. Eu am crescut-o, spuse neputându-și reține lacrimile. Și dacă vrei să știi, a fost mai curând un viol decât o escapadă. Absolut nimic care să îmi fi făcut plăcere.

— Vreau să știu cine a fost, insistă Hendrik.

— Uită. Eu m-am străduit să uit.

— A-i strecura cuiva un copil este…

Ea se enervă la culme:

— Încetează. Încetează! Nu ai absolut niciun drept să îmi faci reproșuri. Nu tu. Recunosc că am făcut și greșeli. Dar cred că greșeala cea mai mare a fost că ți-am trecut prea multe cu vederea.

Hendrik o privea, dar nu se simți atins de cuvintele ei. Cu coada ochiului observă cum ușa bucătăriei se întredeschise, un chip înspăimântat se uită înăuntru și dispăru imediat.

— Am crezut totdeauna că trebuie să te sprijin, chiar și atunci când m-a durut și chiar și atunci când era vorba despre așa ceva, continuă ea febrilă, ca și cum ar fi strâns asta în ea ani întregi, și acum trebuia să își verse necazul. Chiar am crezut asta. Și în același timp nu am înțeles ce căutai la altele. Ce îți lipsea la noi? Eu am făcut tot, am participat la toate proiectele tale. Poate că asta a fost greșeala. Dar pe atunci nu știam.

— Încetează, interveni Hendrik.

— Nu, nu încetez. Abia am început. Tu și veșnica ta căutare. Căutarea marelui succes. Adevărata viață. Probabil că și asta făcea parte din căutare, nu-i așa? Ce căutai la alte femei? Voluptatea adevărată? Orgasmul suprem? Să îți spun ceva: uneori mă gândeam că ar fi trebuit să refuz să mai facem sex. Să te pun să alegi: ori altele, ori eu.

— Și de ce nu ai făcut-o?

Ea clipi des din ochi, care îi sclipiră straniu.

— Pentru că tu erai cu mine doar în timpul sexului. În rest erai mereu cu gândul în altă parte. Dar în timpul sexului încetai să te mai gândești și în acele momente erai cu adevărat cu mine. Așa că îmi spuneam că dacă nu dau atenție firelor de păr blonde, roșii ori brunete de pe haine, dacă nu ascult convorbirile tale telefonice purtate pe furiș, atunci mă voi simți bine, nu îmi va lipsi nimic…

— Încetează! spuse dur Hendrik. Gata, s-a terminat. Ia-ți copilul și dispari.

Ea se opri, parcă prăbușindu-se în sine, și îl privi profund rănită:

— Hendrik! Ce este cu tine?