frică de bătrân, da, îi fusese frică! În acel moment fusese sigur că la cel mai mic cuvânt de împotrivire din acele gheare va țâșni un ac otrăvitor, ca al unui scorpion!

Ce gând smintit! Totul era o nebunie. Spera ca Miriam să se fi întors. Și Pia. Școala nu se termina astăzi cu o oră mai devreme? Dacă își vor împacheta doar câteva lucruri de care aveau neapărat nevoie în următoarele câteva zile? Doar cât să le strecoare pe neobservate în mașină și apoi să plece. Fără să mai privească înapoi, fără să se mai întoarcă. Puteau să trimită mai târziu pe cineva să ia restul lucrurilor. Angajații unei firme de mutări. În orice caz, oameni solizi. Poate de la un serviciu de pază, un avocat, dacă era cazul. Dar el nu se va întoarce. Niciodată.

Tot drumul până sus nu vorbiră, dar în timp ce traversau holul spre ușa din spate, Westenhoff spuse:

— Când eram tânăr, la început de tot – încă nu eram inițiat – am avut timp de câțiva ani o prietenă. Pe atunci i se spunea logodnică, dacă era ceva serios. Era complicat să scap de ea. Chiar greu. Dar mi-am zis că orice fericire este trecătoare în lumea aceasta. La sfârșit așteaptă totdeauna moartea, care șterge tot cu buretele, face totul fără sens. Și dacă există un sfârșit, nu mai are nicio importanță dacă se termină mai devreme ori mai târziu, nu-i așa?

Westenhoff se opri și îi puse mâna pe umăr:

— Poate că asta vă ajută.

Hendrik înțepeni sub această atingere.

— Da, zise el. Nu vă faceți griji.

Apoi ieși pe ușă.

Mai simțea încă în gură, ca o murdărie, cuvintele pe care le spusese și mâna ca o gheară a lui Scoro: Asta voi face. I se părea de neiertat ce spusese, cu gura lui, cu respirația lui. Ca un păcat, ca un abuz al magiei cuvântului rostit, ca o trivialitate. Simți nevoia să scuipe și chiar scuipă pe gazon.

Era ziua în amiaza-mare. Soarele strălucea, cerul era de un albastru palid, nu se vedea niciun nor, lumina era rece. Rece era și aerul ce îl simțea în fiecare fir de păr de pe corp. Ce departe se afla casa din grădină! I se părea că va face o zi întreagă până acolo.

Și cu fiecare pas sentimentele i se modificau. Panica se topea în lumina soarelui, groaza de întuneric dispărea. Un om care trăia de mai bine de șapte sute de ani! Era ceva senzațional, de necrezut. Dovada că nemurirea chiar era posibilă. Dacă putea fi convins să se lase examinat într-un laborator medical modern, dacă i s-ar face un RMN și analize de sânge…

Dacă mai avea sânge în trupul lui. Dacă metabolismul lui nu se supunea de mult cu totul altor legi. Știința contemporană nu știe chiar totul. Omul a fost alchimist, poate cel mai mare alchimist din toate timpurile. Cu siguranță. Doar faptul că el încă trăiește este o dovadă că alchimia își pune întrebări ce depășesc înțelegerea omului modern.

Și performanța de a ține secret asta atât timp! De fapt, bătrânul nici nu era chiar atât de respingător. A fost doar spaima inițială, groaza de incomprehensibil de care oricine ar fi fost cuprins la o întâlnire atât de neașteptată. În fond, lipsea doar o instalație bună de climatizare, care să introducă suficient aer proaspăt. Pe care Westenhoff ar fi putut să o monteze de mult timp, că doar el administra averea lui Scoro.

John Scoro. Atât de instruit, atât de neobișnuit și totuși atât de neajutorat. Un om care își aștepta mântuirea încă din Evul Mediu, închipuiți-vă! Hendrik abia își stăpâni impulsul de a se întoarce și a-i mai atinge o dată pielea tăbăcită, fie doar pentru a se asigura că totul era real. Oh, și ce chef teribil avea să dea un bobârnac limitărilor impuse existenței umane! Cu un râs sfidător să respingă tot ce i se băgase cu forța în cap din copilărie! Nu putem întineri. Ultima cămașă nu are buzunare. Nu poți face nimic împotriva morții. Căile Domnului sunt de nepătruns. Trăim circa șaptezeci, iar cei mai tari optzeci de ani.

Nemurirea! Tinerețea veșnică! Ce tentație. Doar gândul la ele îl umplea de dorința arzătoare. Și de ce nu? Era imposibil să fi ajuns aici dintr-o simplă întâmplare. Evident, la prima vedere așa stăteau lucrurile: dăduse din întâmplare peste o carte care nu îi era destinată. Pur matematic, probabilitatea ca în acea fereastră minusculă de timp din acea zi, dintre miile de cărți din anticariat, să pună mâna tocmai pe aceea era extrem de redusă. Și totuși s-a întâmplat! Și nu unui oarecare, ci lui.

Nu există asemenea hazard. A fost destinul.

Da. Mașina lui Miriam. Se întorsese. Hm… Ce hotărâre luase? Nu își mai amintea.

Nu era important. Oricum avea altceva de făcut. Ceea ce promisese. Ceva… ceva îngrozitor.

Se îndreptă spre casă. I se mișcau maxilarul inferior, limba, buzele. Simțea praf pe limbă. Ciudat. Ca și cum din nebăgare de seamă mușcase dintr-un gândac.

Ușa casei era deschisă. Văzu suportul pentru pantofi și ca de obicei o mare dezordine. Haine, halate, pelerine de ploaie în cuierul din perete. Pe podea zăcea ghiozdanul Piei, aruncat la întâmplare.

O sticlă cu apă minerală, o pungă de cumpărături și o altă pungă de la ALDI.

Câinele veni spre el, îl văzu și se opri, adulmecând, cu coada ridicată.

Din bucătărie se auzeau zgomote. Zdrăngănit de oale. Apă curgând în chiuvetă. Mirosea a sos de roșii.

Și punga de la ALDI. Fir-ar! De ce cumpărase o pungă? Nu aveau destule genți, pungi, cutii? Și tocmai o pungă de la acest magazin… pentru săraci!

Simțea cum clocotea de furie. De parcă o sămânță rea încolțise în el și creștea, creștea de neoprit.

— Pia! o auzi el pe Miriam strigând din bucătărie. Când vrei să aduci și restul de lucruri?

— Da, imediat! se auzi răspunsul din camera de zi.

— Imediat înseamnă când?

— Oh, omule!

Furie. Oarbă, teribilă, distrugătoare, furie de neînchipuit. Hendrik călcă peste cizmele de cauciuc, peste