— Îmi permiteți să fac prezentările? întrebă încet Westenhoff. John Scoro.

Visa. Acesta trebuia să fie un vis. Hendrik clipi și nu mai fu atât de sigur.

John Scoro? Acel John Scoro? Cel din carte? Mintea lui refuza să mai funcționeze, refuza să se întrebe ce însemna asta.

Totuși nu se trezi. Deci era un vis lucid. Văzu contururile colțuroase ale patului, simți mirosul dulceag, grețos. Un braț nu mai gros decât o coadă de mătură ieși lipsit de putere de sub plapumă, o mână ca un ghem de mărăcini îi făcu semn să se apropie.

— Nu vă mirați, șoptiră buzele pergamentoase ale bătrânului. Cine a lucrat cu adevărata piatră este însemnat. Eu nu mor, dar fără piatră, fără a lucra cu ea, îmbătrânesc.

Respirația lui, o adiere abia sesizabilă, mirosea a lapte stricat.

Hendrik înghiți în sec.

— Dacă sunteți cu adevărat John Scoro, atunci dumneavoastră trebuie să aveți…

— După ce am împlinit cinci sute de ani, am încetat să mai număr, șopti Scoro. Asta a fost însă înainte de Revoluția franceză.

— Dar cum… cum de atâția ani ați putut…

Mâna uscată se mișcă iarăși fără vlagă.

— Max vă va explica.

Westenhoff își drese glasul:

— A dobândit castelul în urmă cu sute de ani, dar pentru că nu mai avea piatra filosofală, îmbătrânea. Când a devenit prea slab, și-a angajat ajutoare. Cum sunt eu.

Când Hendrik se întoarse spre bărbatul îmbrăcat veșnic în haină de tweed și îl privi ca și cum îl vedea pentru prima oară, Westenhoff făcu un gest ca de apărare:

— Doarme majoritatea timpului și trăiește cu câteva lingurițe de lapte îndulcit pe zi. Nu este mult de lucru. Eu îl hrănesc și îl țin la curent cu ce se petrece în lume. Când și când îi schimb lenjeria de pat, îl spăl… cam asta este totul.

Oh, Dumnezeule, îl străfulgeră un gând pe Hendrik. Pia! Brusc își aminti ce îi spusese fiica lui, când era mică: că într-o cameră din castel, într-un pat, s-ar afla o imensă insectă neagră, pe care Herr Westenhoff o hrănește. Ea l-a văzut! Au crezut că este una dintre poveștile ei fantastice. Cum să creadă așa ceva? Dar ea trebuie să fi tras cu ochiul prin fanta de sub tavan și să îi fi văzut pe cei doi.

Îi era ba cald, ba frig. Ciudat, în lumina acestui episod, ceea ce se petrecea aici devenea deodată mai real. Era real. Cel de aici, din acest castel, din această pivniță, din acest pat de sute de ani era cu adevărat John Scoro!

Hendrik își trecu mâna tremurândă peste față.

— Incredibil! izbucni el. Cum… cum este posibil așa ceva?

— Așa cum vi s-a întâmplat dumneavoastră, zise Westenhoff. Predecesorul meu, tatăl meu adoptiv, m-a ales, m-a crescut și într-o zi m-a inițiat. Eu am procedat la fel. Ar fi trebuit să deveniți succesorul meu. Dacă nu ar fi reapărut armura. Asta a schimbat totul. Mereu am așteptat asta. El a așteptat asta: să se descopere mormântul cavalerului și în el aurul diavolului.

Hendrik îl mai privi o dată pe bătrânul mumificat și se cutremură la gândul că ar fi nevoit să îl hrănească sau să îl spele.

— Și dacă aș fi refuzat?

Westenhoff clătină din cap și zâmbi bine dispus.

— Nu ați fi făcut asta. Nimeni nu a făcut-o până acum. Știam cât de interesat sunteți de alchimie. Că în dumneavoastră arde spiritul alchimist. Și din el se învață multe, extrem de multe lucruri.

„Tu habar nu ai, gândi Hendrik. Tu doar îmi arăți ce mincinos sunt”.

Scoro îi făcu din nou semn.

— Max mi-a povestit despre americancă. Dacă ea are cu adevărat piatra, chiar mici fragmente, eu îi pot destăinui cum să devină nemuritoare. Spuneți-i asta. Trebuie să vină aici. Cu piatra. Și să aducă și cărțile vechi pe care le are.

— Cărțile vechi, repetă ca un ecou Hendrik. Are multe cărți vechi.

— Va înțelege la ce mă refer.

Hendrik se revoltă:

— De ce ar trebui să fac asta? Eu cu ce mă aleg?

— Cu ce vreți să vă alegeți?

— Poate că și eu aș vrea să devin nemuritor.

Privirea ochilor multiseculari îl pătrunse ca o suliță din gheață.

— Poate vreți? Sau chiar vreți?

Hendrik pricepu că era un test. Un test ce putea fi trecut doar de cine era cu adevărat hotărât.

— Depinde, zise el. Nu îmi doresc să ajung ca dumneavoastră.

— Dacă aveți piatra, nu se va întâmpla asta. Cine posedă piatra și cunoaște secretul rămâne veșnic tânăr.

— Veșnic tânăr. De neimaginat. Pe de altă parte…

Lui Hendrik îi trecu fulgerător prin fața ochilor un caleidoscop de posibilități. Cineva veșnic tânăr, care trăia veșnic, putea plasa bani, și după o sută, două sute, trei sute de ani putea să încaseze dobânzi și dobânzi la dobânzi. Banii nu ar mai constitui niciodată o problemă.

Iar peste o sută de ani, nimeni nu își va mai aminti de Herr Busske – mincinosul.

Hendrik spuse hotărât:

— Îmi doresc acest gen de nemurire.

— Ah, bine, șopti Scoro.

Acesta îi făcu semn să se apropie, să se așeze pe podea și când Hendrik făcu întocmai, mâna ca o gheară îl prinse cu o forță surprinzătoare. Atingerea îl scârbi pe Hendrik și totodată îl umplu de un extaz nenatural, avu senzația că în suflet i se strecura ceva inexprimabil, ceva amăgitor, străin, tulburător.

— Dacă doriți acest lucru, puteți să vă alăturați nouă întru desăvârșire, șopti bătrânul alchimist. Dar înainte de asta, trebuie să renunțați la ultimele legături cu lumea aceasta. Sunteți capabil de așa ceva?

Auzind aceste vorbe, Hendrik se simți împovărat de o imensă greutate.

— Ce fel de legături? întrebă el cu greu.

— Vă despărțiți de familie. O alungați. Scoro strânse buzele subțiri ca lama de cuțit. Altfel nu se poate.

•

Westenhoff îl conduse afară. După ce părăsiră pivnițele boltite și urcară scara în spirală, Hendrik respiră ușurat, cu senzația că scotea din piept aerul otrăvitor.

Era încă șocat, mai ales pentru că spusese „da”, că promisese atât de repede, fără nicio ezitare. Dar în acea situație nu putuse proceda altfel. Îi fusese