Se întoarse la scaunul lui, se așeză și privi fără o țintă anume. Armura din colțul de lângă cămin părea lipsită de strălucire, pătată, neinteresantă. În fotografii asemenea lucruri erau totdeauna strălucitoare, dar pentru a arăta astfel, trebuia să le lustruiască cineva. Cu siguranță nu Westenhoff. Bucătăreasa lui nici atât.

Hendrik pipăi suprafața mesei, cu senzația că o vedea pentru prima oară. Era veche, veche și plină de zgârieturi și fisuri. De fapt, totul era vechi, vechi și venerabil. Masa, scaunele, uriașele tablouri în ulei… Hmm… Chiar își dorise odată toate acestea? Chiar își dorise cu adevărat să fie proprietarul unui castel vechi de sute de ani? Ce nebunie.

Respect. De aici plecase totul. Dorea să îi impresioneze pe cei din jur. Pentru asta erau bune asemenea ziduri vechi. Ar fi fost bune, dacă nu s-ar fi implicat în această escrocherie.

Își ascunse fața între palme, își masă fruntea. Era obosit. Era atât de obosit. S-ar fi întins pe podeaua din piatră și ar fi dormit. Era pregătit să se predea. Viața era o temă de nerezolvat.

Se auziră pași afară, în hol. Revenea Westenhoff, ciudat de bine dispus, precum cineva care își vedea realizat visul vieții.

— Veniți cu mine, Herr Busske, spuse acesta. Haideți! Este vremea să vă inițiez în cel mai mare secret al castelului Burlingen.

Suna comic modul în care o spusese, dar Hendrik era prea obosit ca să râdă sau măcar să pună întrebări. Se ridică și îl urmă pe castelan.

Coborâră scara în spirală spre beci, pe același drum care ducea la laboratorul de alchimist al lui Westenhoff. Doar că la capătul scării nu merseră înainte, ci Westenhoff scoase din buzunar o cheie masivă, medievală, cu care deschise o ușă din bârne groase, aflată lateral. Pe care Hendrik nici nu o observase.

Dincolo de ușă era o pivniță boltită, cu miros de praf. În lumina slabă, care răzbătea prin niște fante înguste, se zăreau o mulțime de rafturi din lemn, pline cu borcane de conserve. Un pasaj îngust conducea în următoarea pivniță, care arăta ca și prima, doar că avea pe rafturi lăzi din lemn. Încăperea următoare era destinată vinurilor, sute de sticle acoperite de praf.

În spate se afla o spălătorie sau ceva de genul acesta. Hendrik văzu bazine din piatră, armături grosolane și țevi care, cu siguranță, nu erau de o vârstă cu clădirea, dar aveau mai mulți ani decât Hendrik. Totul era atât de întunecat și de murdar, de parcă pe acolo nu mai cursese apa de cel puțin cincizeci de ani. Mai văzu o grămadă de roți din lemn distruse, alături de câteva lopeți și niște saci din iută plini cu cine știe ce. Într-o ladă din colț erau sticle vechi de bere, goale, cu capace cu resort, îngropate în praf.

Westenhoff se opri într-un colț și meșteri ceva ce Hendrik nu putu să vadă. Nu îi dădu atenție, până când se auziră zgomote surde și o bucată de perete se dădu la o parte, cu un scârțâit strident.

— Uau! exclamă Hendrik. Ca în filme!

— Ceea ce este aici nu ați mai văzut în niciun film, zise Westenhoff. Veniți după mine.

Pătrunseră într-o încăpere lungă, mai întunecoasă și mai goală decât celelalte și Westenhoff trase o pârghie. În peretele aflat în spatele lor se căscă uruind o fantă.

Un moment fu întuneric deplin, apoi undeva în fața lor se deschise o ușă, prin care pătrundea lumina. Lumină electrică. Westenhoff arătă către un preș pentru șters tălpile pantofilor.

— Vă rog să vă descălțați. Am adus cu noi multă murdărie.

Hendrik se conformă, înveselit de banalitatea acestui detaliu. Îl urmă pe castelan și se opri apoi uluit.

— O locuință secretă! constată el. Deci aici v-ați ascuns când a venit poliția!

— Bineînțeles.

Erau în bucătărie. Uși pe fiecare parte. Dormitor, cameră de zi, baie, presupuse Hendrik. Mobilierul îi readuse în memorie amintiri pe care le credea de mult uitate, referitoare la locuința bunicilor. Mobila era în mod cert dinaintea Primului Război Mondial. Aparatele erau ceva mai moderne, dar cele mai multe păreau să provină de prin anii ’50. Dar cum trăsese Westenhoff curentul electric, de care avea nevoie pentru iluminat, frigider, încălzire? Mașina de gătit funcționa evident cu gaz de butelie, dar celelalte? Dacă se opreau toți consumatorii de electricitate din castel, iar contoarul încă se învârtea, atunci…?

— Veniți cu mine, repetă Westenhoff, care reduse lumina în bucătărie și deschise ușa din partea stângă. Vreau să vă fac cunoștință cu cineva.

Încăperea de dincolo de ușă era întunecoasă, dar de data aceasta nu era un întuneric nevinovat, ci unul animat lugubru. Hendrik simți cum i se face pielea ca de găină. De ce? De ce impresia aceasta? Era vorba despre mirosul dulceag, nedefinit ce umplea camera? Răcoarea de aici? Zgomotele aproape imperceptibile cu care fusese întâmpinat? Percepea un foșnet fin, ca un zgâriat ușor, o respirație șuierătoare. Cineva… ceva trăia aici, înăuntru.

Unica sursă de lumină era o fereastră îngustă sub tavan, o fantă orizontală, prin care văzu fire de iarbă unduindu-se în vânt, și frunzele unui tufiș care acoperea fanta pe jumătate și care se mișca, dând impresia că cineva se uita în interior. Când privirea lui Hendrik se acomodă cu semiîntunericul, zări conturul unui pat grosolan, în care era întins cineva.

Westenhoff băgă în priză o lampă de veghe, a cărei lumină gălbuie mai risipi din întuneric. Era de ajuns pentru a lăsa să se vadă că în acest pat, sub o plapumă de puf groasă, era… scheletul unui om, nu, nu era un schelet, ci un bătrân înspăimântător de slăbit, ciolănos, smochinit. Pielea lui părea neagră, dar după frunte îți dădeai seama că în realitate era palid ca un cadavru. Părea negru pentru că nenumăratele lui riduri aruncau umbre întunecate. Pe Hendrik îl trecură fiori reci. Văzuse fotografii ale unor deținuți din lagăre, aproape morți de foame, dar aceia păreau să fi dus o viață înfloritoare în comparație cu