mai conta. Angela revenise la acea „voce de dormitor”, pe care Hendrik o socotea excitantă, mai ales acum. Ea continuă: Eu m-am străduit. De câteva ori am făcut-o în zilele fertile, calculate potrivit indicațiilor din cărți, dar nimic. Însă cu Ludwig m-am culcat numai o dată și… țac, s-a și întâmplat.

— Și acum te ia de soție.

Hendrik simți cum se înfurie.

— Nu pentru asta. Mă iubește. Spune că m-a iubit de când m-a văzut prima oară. Mă iubește ca interpretă și mă iubește ca femeie.

Hendrik oftă învins.

— Eh, dacă așa a fost să fie. Atunci… eu îți doresc toate cele bune și… mulțumesc pentru timpul acordat. Pentru tot.

— Ah, Hendrik, zise ea vizibil marcată. Îți vei reveni. Ai familia. Asta este cel mai important lucru. Soția ta, fiica ta, de oriunde ai avea-o…

— Ce vrei să spui?

— Scuză-mă. Mi-a scăpat. Mă întrebam… așa…

— Ce te întrebai?

— Dacă tu poți avea copii. Ai avut atâtea aventuri sentimentale și nu ți s-a întâmplat niciodată?

— Nu. Dar am folosit totdeauna prezervativul.

Era mai bine dacă nu i-ar fi povestit aventurile lui. Era o ascultătoare atât de atentă, mai ales după ce făceau sex. El completă:

— Sau de cele mai multe ori. În orice caz, des.

Ca să fie sincer, niciodată. De obicei, se baza pe faptul că femeile moderne aveau grijă când erau în perioadele fertile.

— Oh, dar nu are importanță, spuse Angela. Se spune că zece la sută dintre copii sunt pui de cuci. Oricum asta nu mai contează astăzi. În casă, în spatele ei, sună un ceas deșteptător. Ea zise grăbită: Trebuie să închid, am treabă la bucătărie, OK? Îți țin pumnii… și îți promit că nu îți trimit invitație la nuntă, deși mi-ar fi făcut plăcere.

— Mulțumesc, răspunse Hendrik, care mai rămase un timp cu telefonul la ureche după ce ea închise.

Asta era o altă lovitură la care nu se așteptase. Era sfârșitul. Așa părea. Nu mai știa ce altceva i s-ar mai putea întâmpla.

•

Ridică încet capul, când auzi zgomotul făcut de cauciucurile unui automobil pe pietrișul aleii. Dar nu era scrâșnetul ușor al Golfului lui Miriam, ci zgomotul înfundat al unui automobil mai mare și mai greu.

Putea fi vechiul Mercedes al lui Westenhoff. Hendrik sări în picioare și ieși în grădină pe ușa biroului său. Traversă gazonul cu pași repezi. De când se întorsese de la New York, nu îl văzuse și nici nu îl mai auzise pe proprietarul castelului; ca totdeauna bucătăreasa susținuse sus și tare că nu știa unde era acesta.

La început îi convenise să nu dea ochii cu Westenhoff și să își recunoască eșecul. Dar nu mai putea să aștepte. Dacă totul se ducea dracului, nu putea să nu o dea în bară și la capitolul acesta.

Îl ajunse pe castelan când acesta tocmai voia să dispară pe ușă.

— Herr Westenhoff, îl strigă cu respirația tăiată, trebuie să vorbim.

— Da? se miră Westenhoff absent, dar imediat își aduse aminte. Ah, da, ați fost în SUA, nu este așa?

— Tocmai de aceea.

Castelanul îl măsură cu privirea, abia acum părând că își dădea seama că Hendrik trebuia să îi spună ceva.

— Bine, veniți cu mine.

Se duseră în salonul cel mare, se așezară la un colț al mesei, pe aceleași scaune ca totdeauna, și Hendrik începu să îi povestească. Că o anume Laureen Turner îi luase cartea în care se vorbea despre armura din aur (nu intră în amănunte). Că o căutase pe aceasta în SUA și aflase că armura fusese topită, pentru că Laureen voia să cerceteze resturile pietrei.

Îl întrebă pe Westenhoff dacă nu citise articolul din Spiegel, și pentru că acesta nu îl văzuse, Hendrik îi relată ce se scrisese despre el. Îi spusese și ce efect avusese și cum toată existența lui se dusese de râpă.

— Eu am stat aici, își aminti el și bătu cu palma în tăblia mesei. Iar comisarul stătea unde stați dumneavoastră acum. În timp ce îi spuneam de înțelegerea noastră, pentru că nu am avut încotro, am auzit pe cineva ieșind în fugă din hol. Trebuie să fi fost ziaristul. A tras cu urechea la discuția noastră. Hendrik se rezemă de speteaza scaunului și adăugă: Ne vom căuta o altă locuință. Nu doar din cauza costurilor, ci și pentru că după această dezvăluire nu mai pot continua. Înțelegeți? Sunt terminat pur și simplu. Acesta-i sfârșitul pentru mine.

Castelanul reacționă cu totul altfel decât se aștepta Hendrik. În acest timp îl ascultase cu atenție, dar în loc de a fi dezamăgit, poate chiar furios, zâmbea. Nu ostentativ, dar larg. Pe chip i se așternuse un zâmbet discret, meditativ.

— Știți ceva, Herr Busske? Eu cred că este un semn.

Lui Hendrik i se păru că nu auzise bine:

— Un semn? Ce fel de semn?

Vă amintiți de maxima lui Flamel, conform căreia pentru a realiza Marea Operă, este necesar să rupi toate punțile cu trecutul? Și că tot ce nu urmărește acest lucru eșuează?

— Da, răspunse Hendrik, deși habar nu avea despre ce vorbea castelanul.

— După cât se pare, în cazul dumneavoastră soarta v-a rezolvat treburile. Și asta este un semn.

Hendrik se încruntă.

— Eh, grozav.

— Iar când Marea Operă va fi desăvârșită, continuă Westenhoff, toate aceste neplăceri nu vor mai avea nicio importanță. Nu acesta este finalul, Herr Busske. Acesta este începutul.

Hendrik nu avea idee unde voia să ajungă castelanul, dar ceea ce îi spunea suna în acest moment atât de consolator, atât de încurajator, că el întrebă fără să vrea:

— Credeți dumneavoastră?

Westenhoff se ridică:

— Așteptați aici, îl rugă acesta.

Apoi părăsi sala.

•

Hendrik așteptă. Ce intenționa Westenhoff să facă? Nu avea nici cea mai mică bănuială. Și ca să fie cinstit, nici nu îi păsa. Stăpânul castelului nu putea în fond să facă minuni. Și pentru a mai salva ceva din situația lui, chiar era nevoie de un mag.

Nu se auzea nimic. Hendrik se ridică, făcu câțiva pași spre ușa încăperii și se opri. Westenhoff intenționa să facă ceva, nu? Dar ce? Ciudat.

Bine, nu va