— Hendrik.

Nu mai făcuse niciodată asta. O privi.

— Ce s-a întâmplat?

— Vino să-ți arăt.

O urmă în bucătărie de unde ea luă revista Spiegel și i-o întinse.

— Astăzi a apărut. Cred că avem probleme.

Hendrik privi articolul cu titlul Mincinosul. Autor Ingo Holst. Fotografia de pe prima pagină îl înfățișa pe el, Hendrik Busske. El era mincinosul.

Articolul îl toca fără milă, scotea la lumină toate micile lui secrete murdare. Reporterul descria cum în dimineața în care stabilise să facă un interviu cu Hendrik descoperise la castelul acestuia poliția. Descria cum încercase să afle ce se petrecuse și cum îl auzise pe Hendrik explicându-i comisarului că, de fapt, castelul nu era al lui. Holst făcuse cercetări și descoperise că într-adevăr castelul nu îi aparținea lui Hendrik și că acesta locuia cu familia, cu chirie, în casa grădinarului.

În casa grădinarului. Formulat astfel, suna într-adevăr jalnic.

Reporterul contactase chiar și un broker, care îi spusese că Hendrik o dăduse în bară cu toate speculațiile lui. Se pare că poveștile despre cacealmalele lui – ale gurului bogăției – deveniseră cunoscute pretutindeni.

Și mai erau și fotografiile din camera lui de lucru. De unde le avea Holst? Trebuie să fi reușit să intre în casă în timp ce poliția scotocea peste tot. Ce tupeu. Da, Hendrik își aduse aminte: a doua zi găsise ușa dinspre grădină deschisă!

Cea mai păcătoasă fotografie era cea în care se vedea roata-loterie cu textele pentru publicația bursieră. Hendrik se prăbuși pe un scaun și lăsă jos revista.

— Așa este, zise el obosit. Este foarte posibil să avem probleme.

•

„Probleme” fu puțin spus: în zilele ce au urmat, toată viața lui Hendrik a fost cercetată.

Participanții înscriși la seminare au renunțat la înscrieri, unii fără să spună nimic, însă majoritatea adăugând și comentarii revoltate și insultătoare. Abonații publicației bursiere și-au anulat abonamentele, unii pretinzând daune. După o săptămână rămăseseră mai puțin de zece la sută din abonamente, probabil ale unor oameni care încă nu auziseră de articol. Hotelurile se retrăgeau din contractele încheiate pentru seminare, unele menționând expres ca temei grija pentru bunul lor renume.

Ziarele publicau caricaturi ale lui. Un moderator l-a ironizat într-un spectacol nocturn. S-a ales și cu un hashtag pe Twitter, #Gurugate.

Banca i-a blocat un credit de afaceri. A trebuit să îi mărturisească lui Miriam că și ultima lui investiție în acțiuni, pe care o considerase grozavă, era un eșec și că nu mai dispuneau de lichidități. Îl păștea incapacitatea de plată ori, mai simplu spus, nu peste mult timp avea să intre în faliment.

Nici măcar comisarul nu se mai anunță. Probabil că îi erau suficiente cercetările făcute de ziarist pentru a concluziona că Hendrik nu avea nicio legătură cu spărgătorul mort.

Singurul care încă îl încuraja era Karl Windauer. Acesta l-a sunat ca să îi amintească faptul că o criză este totodată o șansă – „Sunt cuvintele dumneavoastră, Herr Busske, nu le-am uitat!” Îi spuse că, orice s-ar întâmpla, la firma lui va găsi un loc de muncă.

Hendrik era năucit de ce i se întâmpla și încă atât de rapid.

— Nici nu pot face altceva, se auzi Hendrik răspunzând.

Însă Windauer începu să îi enumere:

— Puteți vorbi. Puteți motiva oameni. Puteți să vă faceți înțeles. De asta este nevoie în multe domenii și cei care o pot face sunt rari.

— Mulțumesc, răspunse Hendrik, pentru că voia cel puțin să fie politicos.

Deoarece nici seminarul de la Viena nu se mai putea ține, va trebui să îi telefoneze Angelei și să îi dea de știre că nu mai vine. Pândi un moment când era singur în casă, ca să o sune. Pia era la școală, unde era ironizată din cauza tatălui, iar Miriam plecase în localitatea vecină la cumpărături, nu la magazine cu bunătăți, ci la ALDI. Pe ea nu părea să o deranjeze acest lucru, dar îl deranja pe el, care interpreta asta ca pe un simbol al decăderii.

Angela i-a răspuns și după ce Hendrik îi explică totul, acesta i-a zis:

— Și așa voiam să te sun, ca să îți spun că nu mai poți veni.

— Poftim? exclamă Hendrik.

Ea izbucni în acel râs zgomotos, aproape grosolan, care îl fascina și îl șoca totodată.

— Nu, nu din cauza asta. De asta îmi pare teribil de rău pentru tine, nu meritai nimic din toate acestea. Dar sunt gravidă.

— Gravidă?

— Și în curând mă voi căsători.

Cu alte cuvinte, aventura lor lua sfârșit. După mai mult de zece ani de… hmm… cu siguranță fidelitate nu era cuvântul potrivit. Dar oricum fuseseră zece ani.

Uneori soarta avea o sincronizare odioasă.

— Măi să fie! reuși cu greu să mai zică Hendrik. Și cine este fericitul?

— Este puțin mai în vârstă decât tine și tu… of, tu îl cunoști! spuse ea repede. Ludwig! Cel care venea mereu la concerte și care mi-a făcut legătura cu producătorul. A fost de-a dreptul ciudat, pentru că îl cunoșteam demult. Dar el abia acum mi-a mărturisit.

Hendrik își amintea vag de un bărbat slab, timid, cu păr subțire și cu favoriți. Negustor de antichități, colecționar declarat de discuri și, cu siguranță, partenerul cel mai bun pentru Angela atunci când se înfierbânta într-o discuție despre jazz.

— În prima clipă am crezut că îmi vei spune că este copilul meu, mărturisi el simțind o ușurare ce i se păru oarecum nepotrivită.

— Da, păi… Ea ezită destul de mult, apoi zise: Trebuie să îți mărturisesc ceva.

— Să mărturisești?

— Am încercat să rămân gravidă cu tine. Ani la rând.

— Ce?

— De când ai scos din buzunar acel bilet de la fiica ta. Nu știu dacă îți mai amintești…

— Nu. Dar își aminti apoi. Ba da.

— Nu ți-am spus nimic, pentru că la o adică nu voiam să plătești întreținere ori alte asemenea chestii. Voiam doar… un copil. Probabil pentru că atunci aveam treizeci de ani. Ceasul biologic, știi tu.

Hendrik se enervă:

— Asta nu este tocmai corect.

— Evident. Dar eu m-am gândit că oricum sunt un om rău, așa că nu