tristă a ceea ce era odată și a ceea ce a însemnat pentru noi. Țelul nostru este ca omul să modifice lumea. Chirurgia estetică este mai răspândită ca niciodată. Fetele își pot reclama părinții dacă aceștia nu vor să le plătească operațiile pentru estetica sânilor. Copiii care atrag într-un fel oarecare atenția sunt corectați cu un întreg arsenal de droguri. S-a generalizat mania autooptimizării, a rapoartelor pentru fiecare pas zilnic, pentru consumul de apă, consumul de calorii, de vitamine și așa mai departe. Pe măsură ce se modifică clima, se înmulțesc vocile care cer să se intervină tehnic și aici – geoengineering se cheamă asta. Totul trebuie controlat, planificat, supus voinței omului, mai pe scurt – perfecționat.

— Mie îmi vine greu să văd o stratagemă diavolească în faptul că astăzi pot rezerva un bilet de tren prin intermediul telefonului mobil.

— Oh, dar eu nu spun că tot ce se face este rău. În niciun caz. Și alchimiștii au făcut ceva de folos.

— Friedrich Böttiger. A vrut să facă aur și a descoperit porțelanul.

— Da. Un exemplu. Important este că asta nu schimbă spiritualitatea de bază. Bărbatul care își trimite logodnica la chirurgul estetician înainte de nuntă o face într-adevăr mai frumoasă. Dar nu o iubește.

— V-a reproșat vreodată cineva ostilitatea față de tehnică?

— Eu vorbesc rar cu oameni care pot ajunge la o asemenea idee. Dar pentru că tot ați atins subiectul: este ostilitate față de tehnică atunci când indici pe puncte care tehnică este dușmănoasă față de om? Unde tehnica este folosită să îl conducă, să îl facă sclav, să îl lipsească de voință, să îi delimiteze spațiul vital, să îi înlocuiască impulsurile naturale cu surogate? În Japonia se dezvoltă o generație de tineri bărbați care preferă pornografia în locul sexului cu femei normale, știați asta? O întreagă industrie aprovizionează acești oameni cu media, cu mijloace tehnice auxiliare și curând chiar cu roboți pentru sex?

— Și Laureen Turner…

— Face parte din mișcarea transumanistă, da. Ea se află în plan secund, dar este foarte apropiată de conducătorii mișcării. Păstrătorul secretului îl privi cercetător pe Hendrik: În urmă cu doi ani Laureen Turner a cumpărat o firmă californiană cu numele de BioEternal. Firma aceasta nu face altceva decât să cerceteze dacă procesul de îmbătrânire poate fi oprit ori poate fi inversat prin intervenții de tehnică genetică. De ce această investiție? Cu siguranță nu din interes pur științific, ci pentru că speră să poată folosi rezultatele pentru ea însăși.

Hendrik nu știuse acest lucru, dar i se păru credibil. Era credibil și faptul că ea voia să pună mâna pe piatra filosofală, ca să vadă dacă putea realiza acest lucru.

Și ce dacă? De ce nu? Ce poți avea contra nemuririi și unei lumi care să se supună mai mult voinței omenești decât impulsurilor oarbe?

Hendrik își drese glasul.

— Dacă înțeleg eu bine, dumneavoastră aveți piatra filosofală? Mă refer nu la dumneavoastră personal, ci ordinul din care faceți parte.

Bărbatul își înclină țeasta cheală, cu pielea încrețită.

— Piatra este în siguranță, dacă la asta vă referiți. Încă. Acum, în acest moment, când noi discutăm.

— Iar dumneavoastră dețineți cheia de la această ascunzătoare?

Interlocutorului îi scăpă un zâmbet fugar:

— În privința aceasta, denumirea funcției mele induce în eroare. Piatra este în absolută siguranță acolo unde este. Dar nimeni nu are cheia.

— Cum așa?

— Ea este pe dinăuntru.

— Pe dinăuntru? Oh!

În mintea lui Hendrik apăru scena în care unul dintre predecesorii bărbatului aflat în fața lui, într-un gest de jertfă de sine, s-a închis cu piatra într-o grotă, conștient că o va veghea cu cadavrul lui.

— Vorbiți serios?

— Așa-numita piatră filosofală este cel mai serios lucru din lume, Herr Busske!

— Concret, ce doriți de la mine?

— Să mă ajutați să redobândim armura din aur.

Pe Hendrik îl umflă râsul, nici nu se putea altfel.

— Armura din aur?

— Da.

— Puteți uita de ea. După cum mi-a spus Laureen, armura nu mai există. A topit-o și a însărcinat un laborator de oameni de știință să separe particulele din piatră.

Mina păstrătorului secretului se întunecă.

— M-am temut de asta. El ridică din umeri și adăugă: M-ați lăsat fără cuvinte. Sarcina mea este să scap lumea de piatră, de fiecare fărâmă a ei, dar nu știu cum.

Hendrik se uită la ceas. Era vremea să plece.

— Hmm… nici eu nu știu.

— Dumneavoastră nici nu vă imaginați ce nenorocire paște lumea, dacă fie și câteva particule din această piatră ajung pe mâinile cui nu trebuie.

— Așa este, aprobă Hendrik și se ridică. Chiar nu am idee.

— Cel puțin, promiteți-mi că mă veți suna dacă aflați ceva, îl rugă bătrânul și îi întinse lui Hendrik o carte de vizită. Vă rog.

Hendrik luă cartea de vizită fără a se uita pe ea.

— Mă voi gândi la asta.

•

Zborul spre casă fu liniștit. Avionul era pe jumătate gol. Primi niște alune fără gust.

Hendrik se simțea dezamăgit că făcuse această călătorie degeaba, ratată ca de fiecare dată, dar era și supărat. Era supărat pe acest bătrân care cu sporovăială lui teologică îl abordase într-un moment în care el era fără nicio apărare, adâncit în gândurile proprii. În fond, își spunea în sinea lui, acest individ – cum se numea de fapt? – Luiz, Korbian Luiz. Ce fel de nume era acesta? – își arogase niște drepturi asupra sa. Să îl supravegheze ani la rând, doar pentru că odată șterpelise o carte veche și tâmpită. O întâmplare ce nu îl privea câtuși de puțin pe acest pretins păstrător al cheii fără cheie, ci eventual pe anticarul din Zürich.

Ateriză la Frankfurt. Îmbulzeala de pe coridoare și din săli i se părea lui Hendrik un uriaș spectacol teatral. Se gândi, ca de obicei, dacă Jaguarul din parcare era nevătămat. Era. Pe drumul spre casă, arborii, pășunile și satele pe lângă care trecea i se păreau, ca de obicei, din plastic. De mai multe ori încercase să se oprească și să pună mâna pe ceva, ca să se dumirească dacă nu cumva se lăsase păcălit în toți acești ani.

Când ajunse,