ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în fața căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de părinții mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeași considerație ca înainte de a deveni șef de catedră și decan… Și încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să raționez în singurătatea biroului meu, mai tînăr ca ea puteam fi înțeles că nu știu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu știa să se poarte cu un bărbat? Nu se fuge de-acasă în luna a opta…

Nu bănuiam atunci, simțindu-mă chiar pe deplin liniștit, că o protejasem pe Matilda, că puțin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curînd, după două luni de la nașterea copilului, cînd credeam că amenințările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-și poarte ura liniștită, dacă acest eveniment biologic, etern și fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viața unui cuplu, cum e nașterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecințe decît ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea…

Capitolul XI

Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou în viața mea cu Matilda. Trebuie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă și pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuși ceva, și anume apariția unei stări de calm, de tandrețe și chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu și le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea.

Ana strînse a doua zi dimineața fără să se mire lucrurile împrăștiate prin dormitor, ca și cînd ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiție, care nu trăncănea și n-avea curiozități care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceașcă, lucru pe care alteori nu-l făcea… Totuși o vreme tăcerea se instală între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. „Mănîncă și tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne… Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neașteptate)… iar lucrurile au început să dispară… Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naște. Pînă să se nască geniul, văd că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca.” Iar alteori: „De ce nu-mi spui că ți-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ți-l cos eu, n-ai nici o grijă, ți-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo studentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea.” Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuși, disprețuitoare și rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare: „Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te țin nemîncat.” Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic: „Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine!”

Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandrețea era pentru sine și pentru cel care se hrănea din sîngele ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandrețe totală și firească, aș fi zis de o extraordinară forță de sugestie: s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi? Dar și în treacăt, așa cum merita un lucru atît de neînsemnat față de irepresibila veselie care o stăpînea. Își duse mîna la gură cu un gest simplu de țărancă și chicoti iar. „Vrei să vezi?” zise. Și își ridică sus rochia și îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. „Fii atent”, zise iar cu o expresie de așteptare și pîndă și într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mișca. Matilda îl prinse cu mîna și trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător și ea rîse cu gura pînă la urechi. „Știi ce puternic e? zise. Îl țin tare de lăbuța piciorului, dar știi cum trage? E furios, trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare… Fii atent”, zise iar și scena se repetă și ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă își aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc și deveni străină, nu întru totul, dar absentă și gînditoare, luă în mînă o carte. Știam ce e, își amintise că nu mă mai iubea și în orice caz nu meritam scena la care asistasem… Foarte bine, gîndii, văd că îți place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniștit de filozofie.

Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea puțină, și pînă să-ți vie rîndul la coadă… apoi, spunea Ana furioasă, carnea se gată, închide el oblonul, mînce-l în pîntec și no, întoarce-te, Ana, și spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare și cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel de pacoste la viața ei,