ci la nu știu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), se ocupă Matilda de purcel, care era viu și amuzant. Ridica rîtul în sus și făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la tine? Crezi că vreo relație de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănînc!

Îl ținurăm așteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu: o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie. Îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnați din carnea pentru cîrnați. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, și învîrtea la mașina de tocat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. „Vezi-ți de treabă”, îmi răspunse… Mă chemă totuși după un ceas și îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăți de carne. „Poftim, zise, mănîncă pomana porcului.” Și se întoarse la cîrnați, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci și o prinse acolo miezul nopții… În sfîrșit se culcă, după ce îmi arătă niște mațe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnați nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: „Ce este?” „Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros.” „Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnați ore întregi, că o să-ți fie bine. Toate sînt la dispoziția ta.” Și stinsei veioza. Îndată ea strigă: „Ah, Doamne!” Aprinsei din nou: „Ce este?” „Doamne-Dumnezeule, șopti, pierd copilul. La șapte luni e mai bine decît la opt luni… Și iar strigă: O, prostuțule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai liniștit…” Dar eu sării din pat și pusei mîna pe telefon. „Maternitatea, vă rog, doctorul Salanțiu e de serviciu?” „Da, așteptați un moment.” „Doctore, soția mea are dureri mari.” „Cine e la telefon?” „Petrini!” „A, da! Să vie doamna imediat la maternitate.” „Îmbracă-te imediat”, îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos și în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm și intrarăm în el.

La maternitate doctorul Salanțiu se arătă grăbit și supărat. „Ce-ați făcut? zise. Ce e cu contracțiile astea?” „Nu știu, doctore, înălță Matilda din umeri. N-am făcut nimic.” „Întindeți-vă pe canapea cu fața în jos”, spuse acesta deodată calm și parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă și o sugea cu seringa. Și se apropie, îi dezveli fesele și îi înfipse acul, pe care îl și scoase, strigînd unei infirmiere: „Rezerva patru și orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă și totul o să fie bine. Poftiți!” „Doctore, îl întrebai, pot să stau și eu pînă adoarme?” „Bineînțeles.” Dar așteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu și murise, era bolnavă de inimă și nu știa, avea ceva congenital. Copilul trăia… Aici, ca și la agonici, în alte spitale, înțelesei eu, moartea pîndea pe-aproape nașterile care voiau s-o sfideze. Neliniștit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc liniștită și adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deși tocmai cînd lipeam ușa, ea, cu perna în brațe, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în așteptare. Ea nu se simțea bine, luă iar perna în brațe și se mută la loc, își vîrî fața în ea… Da, adoarme, gîndii, dar în aceeași clipă ea îmbrățișă perna și se mută iar la celălalt capăt… Mă apropiai… „Matilda, îi șoptii, cum te simți…?” „O, mi-e somn”, răspunse ea cu un glas chinuit, și avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală… „Ieșiți, zise infirmiera, injecțiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc contracțiile înainte de termen… Fiți liniștit, mîine se întoarce acasă…”

„Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeași infirmieră care o asistă la naștere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniștită. Altele cad în nesimțire ca niște vaci și se trezesc rîzînd… Da’ zdravănă fetiță! Doamna cînd a auzit, a întors capul: «dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcați cu alții…» Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu știu că le punem un număr de mînuță, cum să-i încurci?…”

Cînd am adus-o acasă după două săptămîni, în poarta maternității, i-a dezvelit copilului chipul și mi-a spus fără vreo tandrețe patetică: „Uite, fi-ta, și a învelit-o la loc, adăugînd: Sper să-ți semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viața asta, ajunge una.”

Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naștere, totuși mă uitai din nou la fetiță, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînțeles că nu se putea ști de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie și nu ei? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Mașina luă viteză. „De ce e bronzată? o întrebai. Te pomenești că e brunetă?” „Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toți au, e o reacție fără importanță, trece în zece zile.”

În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deși prindeam foarte greu maternitatea, suna veșnic ocupat și tot din aceeași pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor și nu putea să aștepte în picioare să-i vie rîndul și nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineață pe la orele patru, tot așa, prinsă brusc de așa-numitele contracții. Știam că totuși nașterea putea să vină abia peste cîteva zile, dar e