îngăduia să trăiască nu era instinctul de conservare, ci deprinderea fricii. Era Aureliano Amador, unicul supraviețuitor dintre cei șaptesprezece fii ai colonelului Aureliano Buendía, care căuta o clipă de răgaz în lunga și primejduita lui existență de fugar. Își declară identitatea, și se rugă să i se acorde adăpost în acea casă la care visase în nopțile sale de paria ca la un ultim azil care-i mai rămînea în viață. Insă José Arcadio și Aureliano nu-și aminteau de el. Crezînd că au de-a face cu un vagabond, îl azvîrliră în stradă, îmbrîncindu-l. Din poartă, cei doi putură asista atunci la deznodămîntul unei drame care începuse cu mult înainte ca José Arcadio să fi atins vîrsta înțelegerii. Doi agenți ai poliției, care-l urmăriseră pe Aureliano Amador ani de zile, care-l hăituiseră ca niște cîini prin toată lumea, se iviră de după migdalii de pe trotuarul din față și traseră asupra lui două gloanțe de revolver care-i găuriră fruntea în locul unde era crucea de cenușă.

De fapt, după ce alungase copiii din casă, José Arcadio aștepta vești despre un transatlantic care avea să plece la Neapole înainte de Crăciun. Îi împărtășise acestea lui Aureliano și făcuse chiar planul să-i înjghebeze un negoț care să-i ofere din ce să trăiască, deoarece după înmormîntarea Fernandei, coșul cu merinde încetase să mai sosească. Totuși, nici acest ultim vis nu avea să se împlinească. Într-o dimineață de septembrie, după ce băuse cafeaua cu Aureliano în bucătărie, José Arcadio își termina baia, ca în toate zilele, cînd prin spărturile acoperișului de țigle își făcură apariția cei patru băieți pe care-i alungase din casă. Fără să-i lase timp să se apere, ei intrară îmbrăcați în bazin, îl apucară de păr și-l ținură cu capul sub apă pînă ce dispăru de la suprafață frămîntarea agoniei, iar trupul de delfin, tăcut și palid, se scufundă pînă în adîncul apelor parfumate. Luară apoi cei trei saci cu aur a căror ascunzătoare nu o cunoșteau decît ei și victima lor. A fost o acțiune atît de rapidă, de metodică și de brutală, încît părea un atac militar. Aureliano, închis în odaia sa, nu-și dădu seama de nimic. După-masă, negăsindu-l în bucătărie, îl căută pe José Arcadio prin toată casa și-l descoperi plutind pe oglinzile înmiresmate ale bazinului, enorm, tumefiat și visînd încă la Amaranta. Abia atunci începu să înțeleagă cît de mult începuse să-l iubească.

XIX

Amaranta Ursula se întoarse o dată cu primele zile ale lui decembrie, împinsă de brizele iuți ale unei corăbii cu pînze, aducîndu-și soțul legat de gît cu o cordeluță de mătase. Își făcu apariția fără nici o prevenire, într-o rochie de culoarea ivoriului, cu un șirag de perle care-i coborau pînă aproape de genunchi, cu smaralde și topaze la degete și cu părul drept, tuns pînă la înălțimea urechilor, în cozi de rîndunică. Bărbatul cu care se căsătorise cu șase luni mai înainte era un flamand de vîrstă matură, zvelt, cu aer de navigator. Îi fu de ajuns să împingă ușa de la salon pentru a înțelege că absența ei fusese mai lungă și mai pustiitoare decît ar fi bănuit.

— Doamne Dumnezeule! strigă ea, mai mult voioasă decît neliniștită. Se vede că nu este nici o femeie în casa asta!

Bagajele ei nu încăpeau toate în verandă. Pe lîngă vechiul cufăr al Fernandei cu care fusese trimisă la colegiu, ea aducea două garderoburi înalte, patru geamantane mari, un sac lung pentru umbrele, opt cutii cu pălării, o colivie uriașă cu vreo cincizeci de canari, și bicicleta soțului ei, demontată în piese, într-un toc special pe care-l puteai purta ca pe un violoncel. Nu-și îngădui nici o zi de odihnă după această lungă călătorie. Îmbrăcă o salopetă din pînză uzată pe care o adusese setul ei împreună cu alte haine de automobilist și întreprinse o nouă acțiune de restaurare a casei. Goni furnicile roșii care puseseră deja stăpînire pe verandă, învioră trandafirii, smulse buruienile din rădăcini și sădi din nou ferigi, origan și begonii în ghivecele de pe balustradă. Luă comanda unei echipe de tîmplari, lăcătuși și zidari care podiră din nou pardoselile crăpate, reașezară ușile și ferestrele în țîțînile lor, renovară mobilele și spoiră pereții pe dinăuntru și pe dinafară, în așa fel încît la trei luni de la sosirea ei, respirai din nou atmosfera de tinerețe și de sărbătoare care domnea pe vremea pianului mecanic. Niciodată nu se văzuse în casă atîta voie bună, la orice ceas și în orice împrejurare, atîta poftă de cîntec și de dans, și de a arunca la gunoi lucrurile și obiceiurile înăcrite. Dintr-o singură măturătură, terminară cu amintirile funebre și cu mormanele de boarfe inutile și de catrafuse superstițioase, îngrămădite prin unghere și, numai din recunoștință față de Ursula păstră dagherotipul lui Remedios din salon. „Uitați-vă ce năzdrăvănie! striga ea murind de rîs. O străbunică de patrusprezece ani!” Cînd unul dintre zidari îi povesti că singurul chip de a-i alunga este de a se căuta comorile pe care ei le-au îngropat aici, ea răspunse între două hohote de rîs că nu dă crezare superstițiilor oamenilor. Era atît de spontană, atît de emancipată, cu un spirit atît de liber și modern, încît Aureliano, cînd o văzu sosind, nu mai știu cum să se miște și ce să facă cu mîinile. „Nemaipomenit! exclamă ea fericită, deschizîndu-i brațele. Ia te uită cît a crescut de mare antropofagul meu adorat!” Înainte ca el să fi avut timp să reacționeze, ea pusese deja un disc pe gramofonul portativ pe care-l adusese cu sine și se străduia să-l învețe dansurile la modă. Îl obligă să-și schimbe pantalonii murdari pe care-i moștenise de la colonelul Aureliano Buendía, îi dărui niște cămăși tinerești și niște pantofi în două culori, și cînd socotea că a zăbovit prea mult în odaia lui Melchiade, îl gonea afară în stradă.

La fel de activă, minuțioasă și neîmblînzită ca Ursula și aproape la fel de frumoasă și provocatoare ca frumoasa Remedios, era înzestrată cu un instinct rar care-i permitea să anticipeze întotdeauna moda.