Larry se ridică în picioare şi o susţinu, fără să-i pese prea mult de strângerile convulsive cu care ea răspundea atenţiilor lui. Era aproape o îmbrăţişare. Cosmic Clutch, noul album al lui Larry Underwood, se gândi el cu tristeţe. Fir-ar să fie. Nu eşti un tip drăguţ. Iar o luăm de la capăt.

― Te rog să mă ierţi, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, niciodată nu păţesc lucruri din acestea, te rog să mă ierţi...

― E-n regulă, nu face nimic.

Continuă s-o mângâie cu gesturi mecanice, trecându-şi mâna peste părul sare şi piper, care va arăta mult mai bine (de fapt, va arăta mult mai bine din cap până în picioare) după ce va fi petrecut mult timp la baie.

Nu că n-ar fi ştiut, parţial, de unde se ivise necazul. Era vorba atât de aspecte personale, cât şi impersonale. Îl afectaseră şi pe el, dar nu la fel de brusc şi de profund. În schimb în ea parcă se dezintegrase un cristal intim în ultimele câteva ore.

Mirosul intra în categoria impersonală, îşi zicea Larry. Acum pătrundea prin uşa dintre salonul apartamentului şi balcon, însoţind briza răcoroasă a dimineţii, care mai târziu avea să lase locul zăpuşelii umede şi neclintite, dacă şi ziua aceasta avea să fie ca ultimele trei sau patru. Mirosul ar fi fost greu de definit corect, şi totuşi eludând cât de cât adevărul. Ai fi putut spune că seamănă cu portocalele mucegăite sau cu peştele stricat sau cu duhoarea ce intră uneori pe ferestrele deschise ale metroului, în subteran; niciuna dintre aceste comparaţii nu era perfectă. A spune că de fapt este vorba de mirosul a mii de oameni intraţi în putrefacţie, alterându-se din pricina căldurii, în spatele uşilor închise, ar fi fost o descriere fidelă, pe care însă preferai s-o ocoleşti.

În Manhattan exista încă energie electrică, dar Larry bănuia că nu pentru multă vreme. În majoritatea celorlalte cartiere se întrerupsese deja. Cu o seară în urmă, ieşise în balcon după ce Rita adormise şi din acest punct înalt constatai că luminile erau stinse în mai bine de jumătate din Brooklyn şi în tot cartierul Queens. De cealaltă parte a lui 10th Street începea o zonă întunecată, mergând până în capătul Insulei Manhattan. Dacă priveai în direcţia opusă, vedeai lumini strălucitoare în Union City şi – poate – în Bayonne, însă, altfel, New Jersey era cufundat în întuneric.

Întreruperea curentului nu însemna numai dispariţia luminii. Printre altele, nu mai aveai aer condiţionat, invenţie modernă fără de care viaţa devenea foarte dificilă, mai ales aici, în acest mediu extrem de urban, şi acum, în a doua jumătate a lui iunie. Însemna că toţi oamenii care muriseră liniştiţi, în patul lor, se vor coace în propriile lor apartamente ca în nişte cuptoare. De câte ori se gândea la asta, îi venea în minte ceea ce văzuse în toaleta de la Transverse Number One, scena i se arătase şi în vis, bărbatul cu faţa înnegrită, bucăţica aceea bună, se trezea la viaţă şi-i făcea semne.

La un nivel ceva mai personal, femeia fusese tulburată, din câte putea el să-şi dea seama, de ceea ce descoperiseră ieri, când merseseră în parc. La plecare, ea râdea şi ciripea vesel, la întoarcere, în schimb, părea să fi început să îmbătrânească.

Monstrul-urlător zăcea pe o alee într-o băltoacă imensă de sânge. Ochelarii lui, cu ambele lentile sfărâmate, zăceau lângă mâna stângă, înţepenită într-o poziţie nefirească. Din câte se vedea, avertismentul lui nu fusese fără temei, până la urmă. Bărbatul fusese înjunghiat de nenumărate ori. E ca o perniţă pentru ace, îşi spusese Larry, cuprins de greaţă.

Ea începuse să ţipe, iar într-un târziu, când criza de isterie se potolise, insistase să-l înmormânteze. Ceea ce şi făcuseră. Din acel moment se declanşase, probabil, schimbarea ei.

― E-n regulă, o linişti el. M-a fript puţin. Nici măcar nu s-a înroşit pielea.

― Aduc tubul de Unguentine, din dulapul cu medicamente.

Se pregăti să plece, însă Larry o prinse ferm de umăr şi o sili să se aşeze. Îşi ridică spre el ochii înconjuraţi de cearcăne întunecate.

― Acum stai jos şi mănâncă, îi zise el. Omletă, pâine prăjită, cafea. Apoi facem rost de nişte hărţi şi vedem care este cea mai bună cale de ieşit din Manhattan. Trebuie să mergem pe jos, ştii doar.

― Da... facem aşa cum spui tu.

Larry se duse în bucătărie, dorindu-şi să evite implorarea mută din privirile ei, şi scoase ultimele două ouă din frigider. Le sparse într-un bol, azvârli cojile la coş şi începu să le bată.

― Unde-ai vrea să mergi? se interesă el.

― Cum? Eu nu...

― În ce direcţie? insistă el, cu o undă de nerăbdare. Turnă nişte lapte peste ouă şi aşeză tigaia pe aragaz. Spre nord? New England e în direcţia aceea. Sud? Nu prea văd ce rost ar avea. Am putea s-o luăm...

Un suspin înăbuşit. Se întoarse şi văzu că-l privea fix, frământându-şi mâinile în poală, iar ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Se vedea limpede că încearcă să se controleze, însă fără succes.

― Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se. Ce este?

― Nu cred că pot mânca, îi spuse ea printre hohote. Ştiu că tu vrei... voi încerca... dar mirosul...

Bărbatul traversă salonul, împinse uşile din sticlă pe şinele lor din oţel inox, apoi le zăvorî cu un gest hotărât.

― Uite, zise el senin, sperând că reuşeşte să-şi ascundă supărarea faţă de ea. Acum e mai bine?

― Da, îi răspunse ea cu zel. Este mult mai bine, am să pot mânca.

Larry se întoarse în chicinetă şi amestecă ouăle, care începură să se umfle. Scoase o răzătoare din sertarul cu ustensile şi răzui o grămăjoară bună dintr-o bucată de brânză American, pe care o presără deasupra compoziţiei. Auzi o mişcare în salon şi, nu peste mult timp, întreg apartamentul se umplu de Debussy, o muzică prea frumoasă şi superficială pentru gustul lui Larry. Nu-i plăcea genul acesta de muzică clasică „uşoară”. Dacă trebuie să asculţi porcăriile alea clasice, mai bine mergi până la capăt şi o dai pe lucruri serioase, Beethoven, Wagner sau cineva de calibrul ăsta.