chiar în faţa picioarelor lui şi apoi sări departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni considerabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde cădeau resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu sângele zbătându-i-se la tâmple de parcă i-ar fi stropit cineva creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc.

DA-BUMM!

Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi pierduse parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl împinse ferm din spate, mulându-se perfect pe conturul corpului său, din creştet şi până-n călcâie. Îl purtă înainte, aproape fără să mai atingă pământul cu picioarele, iar acum i se zugrăvise pe faţă zâmbetul îngrozit peste poate al cuiva care a fost agăţat de cel mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi lăsat să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se plictiseşte şi se duce altundeva, iar el se prăbuşeşte urlând spre pământ.

Din spatele unei canonade perfecte de explozii – depozitul de muniţii al lui Dumnezeu mistuindu-se în flăcările dreptăţii – Satan lua cu asalt cerul, căpitanul artileriei lui fiind un nebun care rânjea înverşunat, cu obraji roşii şi jupuiţi, Trashcan pe numele lui, unul care nu va mai fi niciodată Donald Merwin Elbert.

Pe lângă el se perindau imagini: maşini distruse, pe marginea drumului, cutia poştală albastră a domnului Strang, cu steguleţul ridicat, un câine mort cu picioarele în sus, o linie de înaltă tensiune prăbuşită în lanul de grâu.

Mâna nu-l mai împingea acum cu aceeaşi forţă. Aerul opunea din nou rezistenţă la înaintare. Trash aruncă o privire peste umăr şi constată că dealul unde fuseseră rezervoarele de petrol era o masă de foc. Totul ardea. Chiar şi drumul din zona respectivă părea să fi luat foc, iar copacii se aprindeau ca nişte torţe.

Fugi încă vreo sută de metri, apoi continuă să meargă gâfâind, suflând din greu şi târşâindu-şi picioarele. După încă doi kilometri se odihni, privi în urma lui şi adulmecă încântat mirosul de ars. În lipsa echipamentelor şi a pompierilor care să-l stingă, focul se va întinde după bunul plac al vântului. S-ar putea să ardă luni întregi. Powtanville va fi distrus, apoi frontul focului va înainta către sud, măturând în calea lui case, sate, ferme, recolte, păşuni, păduri. S-ar putea să ajungă chiar şi la Terre Haute, arzând şi locul acela unde fusese şi el. Ba ar putea să meargă chiar şi mai departe! De fapt...

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre nord, către Gary. Acum putea să vadă oraşul; coşurile lui înalte rămăseseră calme şi nevinovate, ca nişte dâre de cretă pe o tablă de culoare albastru-deschis. Dincolo de ele, Chicago. Oare câte rezervoare de ţiţei? Câte staţii de benzină? Câte trenuri rămăseseră nemişcate prin triaje, încărcate cu gaze lichefiate şi îngrăşăminte inflamabile? Câte mahalale, uscate ca nişte vreascuri? Câte alte oraşe dincolo de Gary şi de Chicago?

Sub soarele verii se întindea o ţară întreagă, căreia îi venise vremea să ardă.

Dezvelindu-şi dinţii, Trashcan Man se ridică în picioare şi porni la drum. Pielea i se făcuse roşie ca racul. Acum nu simţea nimic, dar la noapte avea să-l ţină treaz, într-un soi de exaltare. Înaintea lui se deschidea perspectiva unor focuri tot mai mari şi mai frumoase. În ochii lui se citea blândeţea, bucuria şi cea mai clară nebunie. Era privirea unui om care a descoperit marele secret al destinului său şi care ştie de-acum să-şi ţină soarta în mâini.

CAPITOLUL 35

― Vreau să plec din oraşul ăsta, spuse Rita, fără să se întoarcă spre el.

Stătea în balconul micului apartament, iar briza dimineţii se juca în diafana ei cămaşă de noapte, făcând să fluture metri întregi de material printre uşile glisante.

― Perfect, îi răspunse Larry.

Bărbatul şedea la masă şi mânca un sendviş.

Îşi întoarse spre el figura trasă la faţă. Dacă în ziua când o întâlnise în parc părea de patruzeci de ani, acum ai fi zis că este o femeie dansând pe muchia cuţitului cronologic ce separă începutul deceniului al şaptelea al vieţii ei de sfârşitul acelui deceniu. Între degete ţinea o ţigară al cărei vârf tremura, răspândind în jur rotocoale de fum când o ducea la buze şi pufăia, fără să tragă în piept.

― Vorbesc cât se poate de serios.

Bărbatul se folosi de şervet.

― Ştiu că aşa este şi înţeleg foarte bine. Trebuie să plecăm.

Muşchii ei faciali se relaxară, adoptând o poziţie care voia probabil să indice uşurarea, iar Larry gândi cu un dezgust aproape (dar nu neapărat) subconştient că astfel părea şi mai bătrână.

― Când?

― De ce nu chiar astăzi? întrebă el.

― Eşti un băiat drăguţ. Mai vrei nişte cafea?

― Pot să-mi pun singur.

― Nici vorbă. Rămâi la locul tău. Întotdeauna îi turnam soţului meu cea de a doua ceaşcă. Era dorinţa lui. Deşi nu vedeam niciodată mai mult din el decât tunsoarea. Restul se ascundea în spatele lui The Wall Street Journal sau după copertele cine ştie cărei cărţi infernal de dificile. Adică nu era vorba de ceva pur şi simplu semnificativ sau profund, ci de-a dreptul doldora de sens. Böll. Camus. Ba chiar Milton, pentru numele lui Dumnezeu. Tu eşti o schimbare binevenită. În drum spre chicinetă, îi aruncă o privire cochetă peste umăr. Ar fi mai mare ruşinea să te ascunzi şi tu în spatele ziarului.

El îi răspunse cu un zâmbet vag. Umorul ei părea forţat în această dimineaţă, ca şi în toată după-amiaza de ieri, de altfel. Îşi aminti cum o întâlnise în parc şi cum conversaţia ei îi lăsase atunci impresia unui pumn de diamante aruncate neglijent pe postavul verde al mesei de biliard. Începând de ieri, o asemăna mai degrabă cu licărirea bijuteriilor din zircon, imitaţiile aproape perfecte, dar care în cele din urmă nu sunt altceva decât nişte copii.

― Poftim.

Se pregăti să pună ceaşca jos, dar îi tremurau mâinile şi vărsă o parte din cafea pe braţul lui. Larry tresări şi-şi retrase mâna cu un geamăt discret de durere, ca o felină.

― Vai, îmi pare rău...

În ochii ei se citea nu numai uluire, ci aproape o undă de spaimă.

― Nu face nimic...

― Nu, am să... o cârpă cu apă... să nu te... rămâi acolo... neîndemânatică... proastă...

Începu să plângă şi să se