bună parte dintre nopțile mele o închin studiului; nu mă las somnului, ci cad potopit; ochii osteniți și clipocind de veghere mi-i țin treji la lucru. M-am retras nu numai departe de oameni, ci departe de orice treburi și, mai întâi, de treburile mele. Lucrez pentru urmași. Pentru ei scriu câte ceva ce le-ar putea folosi. Aștern pe hârtie unele îndemnuri de bine, ca niște rețete de medicamente utile, al căror efect binefăcător l-am încercat pe propriile bube, care, dacă nu s-au vindecat cu totul, au încetat să se mai întindă.

Arăt altora calea cea bună, pe care eu am aflat-o târziu, obosit de o lungă rătăcire, și strig: „Păziţi-vă de tot ce-i pe placul mulțimii, de tot ce v-aduce întâmplarea. Opriți-vă neîncrezători și temători în fața oricărui dar al norocului: fiarele și peștii se prind cu momeli amăgitoare. Le socotiți daruri ale sorții? Sunt capcane. Oricine dintre voi vrea să trăiască în siguranță să fugă cât poate de aceste daruri mânjite cu clei. Amăgirea noastră, nenorociții, vine dintr-asta: credem că am pus mâna pe ele; de fapt, ne prindem într-însele.” Goana aceasta duce spre prăpastie; capătul acestui drum pe culmi e prăbușirea. Când norocul începe să împingă oamenii pe drumuri piezișe, ei nu-i mai pot rezista și nici să cadă vertical sau dintr-odată, căci soarta nu răstoarnă numai pe cineva, ci dă cu el de pământ și-l zdrobește.

Urmați deci această sănătoasă și cuminte regulă de viaţă: dați trupului vostru atât cât îi trebuie spre a fi sănătos. Ţineţi-l ceva mai aspru: mâncare, cât să-și potolească foamea, băutură, ca să-și stingă setea, haine, ca să-și alunge frigul, locuință, ca să se adăpostească de intemperii. Nu-i nicio deosebire dacă această casă e făcută din brazde de pământ sau din piatră adusă din țări străine: omul – să știți – se adăposteşte tot atât de bine sub un acoperiș de stuf ca și sub unul de aur. Disprețuiți tot ceea ce truda zadarnică socotește podoabă și fală. Gândiți-vă că în afară de suflet nimic nu este de admirat: pentru un suflet mare nimic alt nu e mare.”

Dacă spun acestea, dacă le spun atât pentru mine, cât şi pentru urmașii noștri, nu crezi că fac o treabă mai de ispravă decât dacă m-aș coborî în for pentru vreun proces pe cauţiune, dacă mi-aş pune pecetea pe filele unui testament ori dacă aș sprijini cu cuvântul sau votul meu un candidat în senat? Cei care par că nu fac nimic fac ceva mai bun: se ocupă de tot ce e omenesc și divin totodată.

Dar, iată, trebuie să închei și să te plătesc cu ceva pentru scrisoarea asta, precum am hotărât. N-am să-ți dau dintr-al meu. Închisei mai adineauri cartea lui Epicur, din care culesei pentru azi această vorbă: „Trebuie să te faci sclavul filozofiei, ca să ai parte de adevărata libertate”. Cine i se supune și i se închină nu este amânat cu anii, ci eliberat pe dată, căci a te închina filozofiei înseamnă tocmai a fi liber. M-ai putea întreba de ce citez atât de multe cugetări din Epicur, și nu de-ale filozofilor noștri. Dar de ce socotești că vorbele acestea sunt ale lui Epicur, și nu ale tuturor? Cât de multe vorbe spun poeții, care au fost spuse sau care s-ar fi căzut să fie spuse de filozofi! Nu mai vorbesc de tragici și nici de piesele cu subiect roman - de fapt, și acestea au oarecare gravitate, ținând calea de mijloc între tragedie și comedie -, dar câte cugetări excelent exprimate nu se găsesc în mimi![1] Câte maxime de-ale lui Publilius, care ar trebui să fie recitate nu de actorii obișnuiți, ci de cei înălțați pe coturni![2] Am să-ți citez o singură cugetare de-a lui, care se referă la filozofie, și tocmai la chestiunea de care ne ocuparăm. Este una în care poetul tăgăduiește că darurile norocului sunt ale noastre:

„Dorința împlinită ne este dar străin.”

Îmi amintesc că tu spuneai același lucru, dar mai bine, oarecum, și mai concis: „Nu este-al tău ce soarta zice că-i al tău”. N-am să trec cu vederea nici ceastălaltă vorbă a ta, și mai reușită: „Ce ți-a putut fi dăruit îți poate fi răpit”. Pe acestea nu ți le trec la socoteală; sunt dintr-ale tale. Cu bine.

 

1) Mim însemna atât actorul care reprezenta o acțiune, cât și o anumită acțiune, un șir de scene comice, reprezentate numai prin dans și gesturi. La aceste scene comice fără cuvinte (bufonerii, parodii) se adaugă mai târziu dialogul și astfel mimul deveni un gen înrudit cu comedia. Foarte popular în Grecia, el trecu în Italia meridională și apoi la Roma. Aici, cel care a făcut din mimi un gen literar a fost, probabil, Decimus Laberius (105–43 î.Cr.). Rivalul său a fost Publilius Syrus, fecund autor de mimi, la care observațiile morale în formă de sentențe abundau. Acestea, extrase și sporite, alcătuiră o colecție care a ajuns până la noi.

2) Mimii jucau fără măști, pe când ceilalți actori, fie tragici, fie comici, purtau măști și încălțăminte specială.

9.   Înțeleptul și prietenia  

Vrei să știi dacă e îndreptățită critica lui Epicur împotriva celor ce zic că înțeleptul se mulțumește cu sine și de aceea nu are nevoie de un prieten. Este obiecția pe care Epicur i-o face lui Stilpon[1], ca și celor care susţin că binele suprem este impatientia. Am putea cădea însă în echivoc, dacă am vrea să redăm apátheia printr-un singur cuvânt, numind-o impatientia, căci s-ar putea înțelege tocmai contrariul de ce vrem să spunem. Eu înțeleg prin impatiens pe cel care nu are sentimentul niciunei suferințe; s-ar putea înțelege însă acela care nu poate răbda nicio suferință. Prin urmare, vezi dacă n-ar fi mai bine să spunem: suflet invulnerabil sau suflet în afară de orice suferință.

Deosebirea dintre noi și ei este aceasta: înțeleptul nostru învinge într-adevăr orice suferință,