dar o simte; al lor, nici măcar nu o simte. Ceea ce ne este comun și nouă, și lor este că înțeleptul se mulțumește cu sine; cu toate acestea, el dorește să aibă un prieten, un vecin, un camarad, oricât și-ar fi de ajuns sieși. Se mulțumește cu sine în sensul că se mulțumește uneori și cu o parte din sine. Dacă-și va pierde o mână în luptă sau din cauza vreunei boli, dacă din întâmplare își va pierde un ochi sau pe amândoi, se va mulțumi cu ce i-a rămas și va fi tot atât de voios, cu tot trupul lui redus și ciuntit, pe cât era atunci când îl avea întreg. Dar dacă nu dorește ce-i lipsește nu înseamnă că dorește să fie lipsit. Astfel, înțeleptul se mulțumește cu sine nu în înțelesul că ar vrea să nu aibă niciun prieten, ci în acela că poate. Şi când zic poate, înțeleg așa: înțeleptul suportă liniștit pierderea unui prieten. De altminteri, el nu va fi niciodată lipsit de un prieten, căci stă în puterea lui să înlocuiască pe cel pierdut. Așa cum, dacă Fidias[2] ar pierde o statuie, ar face de îndată alta în loc, tot astfel acest maestru în facerea prieteniilor va înlocui pe cel pierdut. Mă întrebi cum își va face atât de repede un alt prieten? Îți voi spune, dacă te vei învoi să-ți plătesc pe dată ce-ți datorez și, cât despre scrisoarea asta, să fiu achitat.

Hecaton[3] zice: „Am să-ți arăt niște farmece de dragoste, fără leacuri, fără buruieni, fără descântecul vreunei vrăjitoare: Vrei să fii iubit, iubește”. Dar nu numai cultivarea unei prietenii vechi și încercate, ci și începutul și pregătirea alteia noi îți dau o mare mulțumire. Între cel care și-a făcut și cel care-și face acum un prieten este aceeași diferență ca între țăranul care seceră și cel care seamănă.

Filozoful Attalus[4] spunea că „e mai plăcut să-ți faci decât să ai un prieten, precum pentru un pictor e mai plăcut să picteze decât să fi pictat”. Acea înfrigurare la lucru îți dă, chiar în vreme ce lucrezi, o mare satisfacție. Cel care-şi ia mâna de pe o lucrare terminată se bucură mai puțin: acum se bucură de rezultatul muncii lui, în vreme ce atunci când picta se bucura de însăși munca lui. Tinerețea fiilor noștri este mai bogată în roade, dar copilăria lor ne este mai dragă.

Să revenim acum la discuția noastră. Înțeleptul, chiar dacă se mulțumește cu sine, totuși vrea să aibă un prieten, dacă nu pentru altceva, măcar ca să-și exercite prietenia și să nu rămână în nelucrare o virtute atât de aleasă. Nu, cum spunea Epicur chiar în acea scrisoare de care-ți vorbeam, „pentru a avea un om, care să-i stea la căpătâi când e bolnav, să-l ajute când e în lanțuri sau la nevoie”, ci ca să aibă el la căpătâiul cui să stea, sau pe cine să scape, de-i prins în lanțurile dușmanului. Cine se gândește la sine și pentru asta leagă o prietenie, rea socoteală își face. O asemenea prietenie sfârșește așa cum a început. Ți-ai făcut un prieten, ca să-ți dea ajutor când vei fi în lanțuri? De-abia vor zăngăni cătușele și te va părăsi. Sunt prietenii temporare, cum le zice lumea. Prietenul ales din interes îți va fi drag, atât cât îți va fi de folos. De aceea, în jurul celor puternici stă o droaie de prieteni, în jurul celor scăpătați e pustiu: puși la încercare, prietenii fug în toate părțile. De aceea atâtea exemple de ticăloșie: de frică, unii își părăsesc, iar alții își trădează prietenii. Este inevitabil ca începutul să semene cu sfârșitul. Cine începe să fie prieten din interes, va înceta să mai fie tot din interes; dacă folosul, și nu prietenia, îl atrage, un alt folos îl va duce împotriva prieteniei. Pentru ce-mi fac un prieten? Ca să am pentru cine muri, pe cine însoți în exil, pentru cine să mă expun și să mă sacrific, dacă e dus la moarte. Tot ce tu îmi înfățișezi nu este prietenie, ci negustorie, urmărește câștigul, are în vedere profitul.

Fără îndoială, sentimentul prieteniei are ceva asemănător cu sentimentele iubiților. Ai putea spune că dragostea este o prietenie necugetată. Iubește oare cineva din dorința de câștig, de glorie sau din ambiție? Nu, căci iubirea singură, nesocotind toate celelalte lucruri, aprinde sufletul de dorul unei ființe frumoase, nu fără gândul dragostei împărtășite. Dintr-un motiv mai curat poate oare rezulta un simțământ ruşinos? – „Nu-i vorba acum, zici tu, dacă trebuie să căutăm prietenia numai pentru ea însăși.” Ba dimpotrivă, tocmai acest lucru trebuie să fie îndeosebi dovedit, căci dacă prietenia este de dorit pentru ea însăși, atunci cel ce se mulțumește cu sine poate ajunge la dânsa. – „Cum să ajungă?” Așa cum se apropie de un lucru minunat: nici împins de dorința câștigului, nici înspăimântat de nestatornicia norocului. Cine-și face o prietenie ca să-și slujească interesul, o dezbracă de tot prestigiul. Înțeleptul se mulțumește cu sine. Iată, dragă Luciliu, o vorbă pe care cei mai mulți o înțeleg greșit; printr-asta ei îl alungă de peste tot pe înțelept și-l silesc să se închidă în pielea lui. Trebuie dar să distingem ce înseamnă vorba asta și până unde se întinde înțelesul ei.

Înțeleptul se mulțumește cu sine spre a trăi fericit, nu spre a trăi, căci, ca să trăiască el are nevoie de multe lucruri, dar ca să trăiască fericit n-are nevoie decât de un spirit sănătos, nobil și disprețuitor de soartă. Am să-ți arăt acum și distincția pe care o face Crisip.[5] „Înțeleptul, zice el, nu suferă lipsa niciunui lucru, și totuși are trebuință de multe; dimpotrivă, prostul n-are trebuință de nimic, căci nu știe să se folosească de niciun lucru, dar suferă lipsa tuturor.” Înțeleptul are nevoie de mâini, ochi și multe altele, necesare vieții de toate zilele, dar nu suferă de lipsa niciunui lucru, căci a suferi lipsa este