o dovadă de neapărată trebuință, și pentru înțelept nimic nu-i neapărat trebuitor. Prin urmare, oricât s-ar mulţumi cu sine, înțeleptul are nevoie de prieteni și dorește să aibă cât mai mulți, dar nu ca să fie fericit, căci el poate fi fericit și fără prieteni. Binele suprem nu-și caută sprijin în afară; el se cultivă lăuntric și-și trage puterea din sine însuși. Dacă și-ar căuta o împlinire în afară, ar începe să fie supus sorții. – „Dar ce fel de viață va duce înțeleptul tău lipsit de prieteni, dacă va fi aruncat în lanțuri, dacă va fi uitat printre străini, dacă va fi ţinut de o lungă călătorie pe apă, daca va fi azvârlit pe un țărm pustiu?” Ca și Jupiter atunci când natura, după desfacerea întocmirilor lumii și după contopirea zeilor în unitatea ființei, se oprește un moment din mersul ei, iar el se odihnește cufundat în propriile gânduri. Așa face și înțeleptul: se retrage în sine, trăiește cu sine. Atâta timp cât poate să-și orânduiască după voia lui lucrurile, e mulțumit cu sine. Și totuși se căsătorește. E mulțumit cu sine, și totuși își crește copiii. E mulțumit cu sine, și totuși n-ar trăi, dacă ar fi să trăiască departe de orice fiinţă omenească. Nu interesul îl îndeamnă spre prietenie, ci un îndemn al firii. Căci așa cum ne este înnăscută atracția spre alte lucruri, tot astfel și plăcerea pentru viața în comun. Așa cum urâm singurătatea, așa cum natura apropie omul de om, tot astfel există un imbold adânc în fiecare dintre noi, care ne îndeamnă să căutăm prietenia.

Şi totuși, oricât ar fi de doritor de prieteni, oricâți ar avea și oricât i-ar pune mai presus de sine, înțeleptul își va mărgini binele înăuntrul său și va zice ca Stilpon, acel Stilpon pe care-l critica Epicur în scrisoarea lui. Acesta, după subjugarea patriei lui, după pierderea soției, după pierderea copiilor, scăpând singurul dintr-un oraş pârjolit și arătându-se totuși fericit, îi răspundea lui Demetrius[6], supranumit, după orașele distruse, Poliorcetes, care-l întreba dacă pierduse ceva: „Toată averea mea e cu mine”. Iată un om tare și de ispravă. El a învins victoria dușmanului său. „N-am pierdut nimic”, îi spunea el, și printr-asta îl silea să se îndoiască de victorie „Toată averea mea este cu mine”: dreptatea, tăria, înțelepciunea și mai ales convingerea că binele nu se poate răpi. Ne minunăm de unele animale care trec prin foc nevătămate. Cu cât mai minunat e omul care trece nevătămat și teafăr prin sabie, printre ruine și prin flăcări! E mult mai ușor, precum vezi, să învingi un popor întreg decât un astfel de om. Vorba aceasta a lui Stilpon este o vorbă de stoic. Ca și dânsul, stoicul își duce averea neatinsă prin orașele pârjolite de foc. Să nu-ți închipui că numai noi, stoicii, rostim vorbe mari. Chiar și Epicur, care-l dojenește pe Stilpon, a spus o vorbă la fel ca a lui, pe care tu pune-o bine, cu toate că ștersesem de pe răboj ziua de azi. „De-ar fi cineva stăpânul lumii întregi, dacă averea nu i se pare destul de mare, e un nefericit.” Sau poate s-ar putea spune mai bine așa, căci trebuie să respectăm nu atât cuvintele, cât sensul: „Cine nu se socotește un om fericit este un nefericit, chiar dacă ar fi stăpânul lumii”. Ca să vezi că acestea sunt idei comune, adică impuse de natura însăși, ai să găsești la un poet comic:

„Nu-i fericit acel ce crede că nu e.”[7]

Într-adevăr, ce importanță are starea ta, dacă ție ți se pare rea? „Cum așa – vei zice tu – dacă un ticălos bogat, dacă stăpânul multora, dar robul și mai multora, va zice că e fericit, va deveni fericit fiindcă așa crede el?” N-are importanță ce zice el, ci ce simte. Și nu ce simte într-o zi, ci tot timpul. Nu te teme că o atât de mare fericire ar putea cădea peste un nemernic. Nimeni altul nu-i mulțumit cu al său decât înțeleptul; orice nebunie se scârbește de sila de ea însăși. Cu bine.

 

1) Stilpon, cel mai de seamă filozof al școlii din Megara, contemporan cu cinicul Crates (cca 320 î.Cr.), a avut ca discipol pe Zenon și a fost, în morală, un premergător al stoicilor. Făcea din apátheia țelul vieții. Demetrius îl cinsti, cruțându-i casa și se oferi să-i restituie tot ce i se furase. În teorie, Stilpon e fidel eleatismului, care susţinea că, împotriva simțurilor, numai raţiunea e criteriul adevărului şi că nu există devenire.

2) Celebru sculptor grec (490-432 î.Cr.) din Epoca lui Pericle.

3) V. scrisoarea a VII-a.

4) Attalus, dascălul de filozofie stoică al lui Seneca, a trăit la Roma pe vremea lui Tiberius și a fost izgonit de aici din îndemnul lui Seianus. Seneca vorbește cu multă venerație despre profesorul său. Ceea ce îl atrăgea mai mult către acest director de conștiință al vremii era înălțimea morală, asprimea vieții pe care o ducea, condamnarea vehementă a viciilor societății romane a timpului, chipul liber în care discuta cu elevii orice chestiune morală, forma liberă, ilustrată prin comparații pregnante, a discuțiilor sale.

5) Crisip din Soloi, vestitul filozof stoic, numit „al doilea întemeietor al școlii stoice” (Diogene Laertios Viețile și doctrinele filozofilor 4, 183: „dacă n-ar fi existat Crisip, n-ar fi existat Stoa”), pentru că a dat o alcătuire sistematică și enciclopedică stoicismului. S-a născut în Soloi, cam prin anul 280 î.Cr. și a fost mai întâi adept al filozofiei Noii Academii, având ca profesori pe Arcesilau și Lakydes. Apoi fu elevul stoicului Cleante. Puterea lui de muncă era extraordinară: a scris peste 700 de lucrări; materialul era adeseori împrumutat și stilul neglijent. Ascuțimea spiritului său era de asemenea vestită.

6) Demetrius Poliorcetes („cuceritorul de orașe”), născut în 337–336 î.Cr., fiul lui Antigonos, unul dintre generalii și succesorii lui Alexandru cel Mare, a avut o viață plină de lupte și peripeţii. Moare în