7) Identificarea autorului este problematică. Probabil aparține lui Publilius Syrus.

Așa este, nu-mi schimb părerea: mulți, puțini, unul singur de ar fi, păzește-te de oameni. Nu văd pe nimeni cu care te-ai putea însoți. Înțelege-mi bine gândul: îndrăznesc să te încredințez ție însuți. Se zice despre Crates, discipolul acelui Stilpon de care-ți aminteam în scrisoarea trecută, că văzând un tânăr care se plimba departe de lume, îl întrebă ce face acolo singur? „Stau de vorbă cu mine însumi”, răspunse acesta. „Ferește-te, rogu-te, și ia bine seama: stai de vorbă cu un păcătos”, îi spuse Crates. Pe un om îndurerat sau pe un fricos îl păzim de obicei, ca să nu-și facă seama, fiind singur. Nesocotiții nu trebuie să fie lăsați în voia lor, căci atunci ei sunt cuprinși de gânduri rele, atunci își fac planuri primejdioase pentru ei sau pentru alții, atunci pun la cale împlinirea poftelor lor ticăloase, atunci sufletul lor dă pe față tot ceea ce de frică sau de rușine ascundea, atunci el le sporește îndrăzneala, le zgândărește poftele, le atâță furia. In sfârşit, singurul folos al singurătății, acela de a nu împărtăși nimănui nimic și a nu te teme de vreo pâră, dispare pentru un nesocotit: el se trădează singur față de sine.

Gândește-te, prin urmare, câtă nădejde îmi pun în tine, mai bine zis, câtă încredere am în tine, căci nădejdea este numele unui bun nesigur: nu văd cu cine te-ai putea mai bine însoți decât cu tine.

Îmi amintesc cu câtă înflăcărare te rosteai cândva, ce cuvinte pline de înălțare! M-am felicitat pe dată și mi-am zis: Astea nu sunt din vârful buzelor, ci își au un fundament al lor. Omul ăsta nu-i unul dintre cei mulți, ci tinde la salvarea lui. Vorbește și trăiește tot așa și în viitor: nu te lăsa doborât de nimic! Lasă în plata zeilor vechile tale dorințe și înalță-le din nou alte rugi: roagă-i să-ți dea minte sănătoasă, să te ție sănătos la suflet, și apoi la trup. De ce să nu-i rogi necontenit? Îndrăzneşte să-i rogi, căci niciodată n-ai să le ceri ce este al altuia.

Dar, ca să nu-ți trimit scrisoarea fără obișnuitul dar, oricât de mic ar fi el, e foarte adevărat ce am găsit la Athenodor[1]: „Să știi că numai atunci ești dezrobit de toate patimile, când vei ajunge să nu ceri divinității decât ce-i poți cere de față cu toată lumea”. Acum însă, cât e de mare nebunia oamenilor! Spun în șoaptă zeilor cele mai ticăloase gânduri ale lor. Cum își apleacă cineva urechea spre dânșii, amuțesc și tot ce nu vor să afle alt om spun zeului. Gândește-te dacă nu li s-ar putea da acest sfat sănătos: „Poartă-te cu oamenii ca și cum te-ar vedea zeii; vorbește zeilor ca și cum te-ar auzi oamenii”. Cu bine.

1) Athenodor din Tars, filozof stoic din secolul I î.Cr., a fost chemat la Roma ca preceptor al lui Octavian Augustus.

Am stat de vorbă cu prietenul tău, o fire aleasă, la care de la primul cuvânt vezi cât suflet, câtă inteligență are, cât de frumos se dezvoltă. Mi-a dat o mică probă de ce va fi mai târziu, căci nu-mi vorbea mai dinainte pregătit, ci luat pe neașteptate. Reculegându-se, de-abia și-a putut alunga sfiala, semn bun la un tânăr: roșeața ce-l năpădea pornea din adânc. Această sfială, pe cât pot eu prevedea, îl va urmări chiar și atunci când se va învârtoșa și va alunga toate slăbiciunile, chiar și atunci când va ajunge un înțelept. Înțelepciunea nu înlătură defectele din născare, trupești sau sufletești. Arta poate îmblânzi, dar nu stârpi ce este adânc înrădăcinat și înnăscut.

În fața publicului, pe unii oameni, altminteri siguri pe dânșii, îi trec apele, ca și cum ar fi osteniți și sleiți; altora, când trebuie să vorbească, le tremură genunchii, le clănțăne dinții, li se încurcă limba, li se încleștează gura. Nici exercițiul, nici obișnuința nu reușesc să înlăture aceste defecte: firea își dovedește puterea și arată chiar și celor mai tari cât sunt de slabi. Printre aceste defecte este, sunt convins, și roșeața care cuprinde deodată oameni în toată puterea cuvântului. Dar ea apare mai ales la cei tineri, căci ei sunt mai focoși și au obrazul fraged, fără să-i cruțe pe cei hârșiți de viață sau pe bătrâni. Unii nicicând nu-s mai de temut ca atunci când se înroșesc, ca și cum și-ar lepăda toată sfiiciunea. Când sângele îi năpădea fața, Sylla era în culmea violenței. În schimb, Pompei[1] avea o față cum nu se poate mai sfioasă: roșea totdeauna în prezența altora și mai ales în adunările publice. Îmi amintesc cum se înroșise Fabianus[2] când fu chemat ca martor în senat. Și cât de bine-i sta sfiala aceea! Asta nu vine din infirmitatea minții, ci din noutatea lucrurilor, care, pe cei nedeprinși, chiar dacă nu-i zdruncină cu totul, îi mișcă, înclinaţi cum sunt și prin predispoziția lor fizică. Căci dacă unii au sângele potolit, alții îl au agitat și viu și gata să le năpădească în obraz. Nicio înțelepciune, cum spuneam, nu alungă aceste defecte. Altminteri, dacă înțelepciunea ar stârpi toate defectele, ea ar ajunge să stăpânească natura. Însușirile pe care le avem din naștere și prin alcătuirea noastră fizică vor stărui, oricât de mult sufletul nostru se va așeza. Aceste însușiri nu se pot nici lepăda, nici dobândi. Actorii care imită stările sufletești, care redau teama și tulburarea, care întruchipează durerea, imită sfiala, exprimând-o astfel: privirea lăsată în jos, glasul scăzut, ochii pironiți în pământ și neîndrăznind să se ridice. Dar de roșit, ei nu pot să roșească. Asta nu vine și nu dispare la comandă. La asta înțelepciunea nu-ți promite