Acum însă scrisoarea îmi cere să fac o încheiere. Iată una, folositoare și binefăcătoare, pe care aș dori să ți-o întipărești în minte: „Să ne alegem un om virtuos și să-l avem mereu în fața ochilor, ca să ne purtăm ca și cum ne-ar vedea”. Aceasta, dragă Luciliu, a spus-o Epicur. El ne-a pus, și pe bună dreptate, un supraveghetor și un pedagog: dacă cel aplecat spre păcat are alături un martor, el scapă de multe păcate. Omul trebuie să aibă pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfințească până și adâncul tainic al sufletului. Ferice de acela care-şi desăvârșește semenii nu numai stând în mijlocul lor, ci și apărându-le în minte. Ferice de acela care poate respecta astfel pe altul, încât să-și rostuiască viața sufletească doar gândindu-se la dânsul. Cine este în stare să respecte atât pe cineva, în curând va ajunge el însuși demn de respect.

Alege-ți-l, prin urmare, pe Cato. Dacă acesta ți se pare prea sever, alege-ți-l pe Laelius[3], un om cu o fire mai blândă. Alege-ți, în sfârșit, pe omul la care te încântă și felul lui de viață, și vorba, și privirea însăși, în care se arată sufletul lui. Să-l ai mereu în fața ochilor, pază și pildă totodată.

Avem nevoie, zic, de un om după care să ne potrivim viața noastră morală. Nu poți corecta ce-i strâmb decât cu rigla. Cu bine.

1) Lucius Cornelius Sylla (137–38 î.Cr.), dictator al Romei, în urma unui război civil împotriva lui Marius. Este citat adeseori în literatura latină ca un exemplu de cruzime. Cnaeus Pompeius Magnus (106–48 î.Cr.), general roman și om de stat, a făcut parte din primul triumvirat, împreună cu Caesar și Crassus.

2) Papirius Fabianius, filozof din școala lui Sextius, citat adeseori de Seneca.

3) Pentru Laelius şi Cato v. scrisoarea a VII-a.

Oriunde mă întorc, văd semnele bătrâneții mele. Mă dusei la ferma mea din marginea orașului și mă plângeam de cheltuielile făcute cu o clădire care se năruie; vechilul îmi răspunse că vina nu e din neîngrijirea lui, că el face tot ce poate, dar casa este veche. Casa asta s-a înălțat sub ochii mei. Ce-oi fi ajuns eu, dacă pietrele de pe vremea mea s-au făcut praf? Mâniat, prind cel dintâi prilej de a mă înfuria: „Se vede bine că platanii ceștia sunt lăsați în părăsire. Nicio frunză! Cât de noduroase și uscate li-s ramurile, cât de urâte și scorojite li-s trunchiurile! Asta nu s-ar întâmpla, dacă i-ar săpa cineva la rădăcină și i-ar uda”. Vechilul se jură pe geniul meu ocrotitor[1] că el face tot ce poate, că nu pregetă la nimic, dar platanii sunt bătrâni. Fie vorba între noi, chiar eu îi sădisem și-i văzusem înflorind prima oară. Întorcându-mă spre ușă, spusei: „Cine-i căzătura asta, pe bună dreptate pusă la intrare, căci cată mai mult afară?[2] De unde l-ai mai găsit și pe ăsta? Ce te-a apucat să-mi cari acasă morții altora?” Dar omul cu pricina: „Nu mă mai cunoști? Sunt Felicio, cel căruia îi aduceai în dar statuete.[3] Sunt fiul vechilului Philositus, amorașul tău”. „Cu siguranță – îmi zisei – ăsta aiurează. Băiețaș și pe deasupra dragostea mea? La urma urmei s-ar putea, mai ales că-i cad dinții.”

Sunt recunoscător fermei mele din marginea orașului, pentru aceea că, oriunde m-am întors, mi-am văzut bătrânețea. S-o strângem la piept și să iubim această bătrânețe, căci, dacă știi s-o folosești, e plină de desfătări. Când poamele se trec sunt mai gustoase ca oricând. Farmecul copilăriei este mai mare, tocmai când ea se încheie. Bețivul e fericit la ultimul pahar de vin, cel care-l turtește și-l îmbată de-a binelea. Orice plăcere își păstrează la sfârșit tot ce-i mai dulce într-însa. Cea mai frumoasă parte a vieții e cea care coboară și totuși nu-i la marginea prăpastiei. Dar și aceea care stă să cadă socot că-și are plăcerile ei; sau locul plăcerilor acelora li-l ia aceea de a nu mai duce lipsă de ele. Cât de plăcut este să fi sleit de puteri poftele și să le fi părăsit! „Este supărător, zici tu, să ai mereu moartea în fața ochilor.” Mai întâi, ea trebuie să stea în fața ochilor atât a celor bătrâni, cât și a celor tineri, căci ea nu ne cheamă la dânsa după registrul de nașteri. Apoi, nimeni nu-i atât de bătrân, ca să n-aibă dreptul să mai spere măcar la o zi.

O zi însă este o treaptă a vieții. Întreaga viață cuprinde părți închise de jur împrejur de cercuri, unele mai mari în jurul altora mai mici. Unul dintre ele le cuprinde şi le încinge pe toate: este cel ce cuprinde viața noastră de la naștere până în ziua morții. Un al doilea închide anii tinereții; un altul mărginește cu circumferința lui întreaga copilărie; pe urmă, alt cerc este anul însuși, care cuprinde toate clipele din repetarea cărora se compune viața noastră; luna este cuprinsă într-un cerc mai mic; cea mai mică circumferință o are ziua, dar și aceasta are un început și un sfârșit: răsăritul și apusul soarelui. De aceea, Heraclit[4], căruia obscuritatea exprimării i-a adus porecla de Skoteinós, zice: „O zi e la fel cu oricare alta”. Unii înțeleg într-un fel, alții într-alt fel această vorbă. Unul zice că o zi este egală cu alta ca număr de ore, și e drept: dacă ziua este un spațiu de douăzeci și patru de ore, este firesc ca zilele să fie egale între ele, căci cu cât ziua scade, cu atât noaptea crește. Altul zice că o zi este la fel cu toate celelalte ca asemănare. Oricât de lungă ar fi durata ei, ea nu cuprinde nimic