ce nu găsești la fiecare zi, adică lumină și întuneric: în schimbările alternative ale universului pe unele noaptea le face mai scurte, pe altele mai lungi. Prin urmare, trebuie să ne rostuim fiecare zi ca și cum aceasta ar încheia șirul celorlalte, ca și cum ea ar sfârși și ar împlini durata vieții.

Pacuvius[5], care-și făcuse din Siria o moșie a lui, după ce-și serba praznicul înmormântării, bând și ospătând, era dus de la masă la culcare în aplauzele chefliilor oare-i cântau în cor: bebíotai bebíotai[6]. Îngropăciunea asta și-o făcea în fiecare zi. Ei bine, tot ce acela făcea din cauza conștiinței ticăloșiei lui, s-o facem și noi cu conștiința împăcată și, de câte ori ne ducem la culcare, să spunem bucuroși și voioși:

„Viața menită de sorți am trăit-o”[7].

Dacă zeii ne vor mai da o zi, s-o primim bucuroși. Fericit și deplin stăpân pe sine este numai acela care așteaptă ziua de mâine netulburat. Cine spune „am trăit” se scoală în fiecare zi pentru un nou câștig.

Dar, iată, trebuie să-mi împăturesc scrisoarea. „Cum așa? vei spune. Fără un dar, cât de mic?” Nu te teme, ceva tot îți va aduce. Ceva zisei? Dimpotrivă, mare lucru. Ce este oare mai de preț decât cugetarea aceasta pe care i-o dau să ți-o aducă? „Este o nenorocire să trăiești de nevoie, dar nu-i neapărat nevoie să trăiești de nevoie.” De ce nu-i nevoie? Fiindcă din toate părțile ți se vor deschide drumuri spre libertate, nenumărate, scurte, lesnicioase. Să mulțumim zeilor că niciun om nu poate fi ţinut să trăiască. El poate astfel să calce în picioare nevoia. „O vorbă de-a lui Epicur”, zici tu. „Ce tot cauți la alții?” Tot ce este adevărat este al meu. Voi continua să te îndop cu Epicur, pentru ca toți cei care jură pe vorbele cuiva, preţuind nu vorba, ci persoana de la care vine, să înțeleagă că tot ce-i excelent este al tuturor. Cu bine.

 

1) Sclavii jurau de obicei pe geniul (spiritul protector) stăpânului lor.

2) E vorba de un portar. Morții erau expuși la intrare cu picioarele spre ieșire.

3) Stăpânii ofereau sclavilor cadouri la sărbătoarea Saturnaliilor, care începea la 17 decembrie și ținea mai multe zile.

4) Heraclit din Efes (sec. VI-V î.Cr.), care a exprimat mai puternic că lumea e în perpetuă mișcare, a avut o mare influență asupra stoicilor. Era supranumit Skoteinós (obscurul) din cauza exprimării sale.

5) Pacuvius, legat imperial al Siriei sub Tiberius.

6) „A trăit, a trăit!” (în grecește în original).

7) Sunt cuvintele rostite de Didona înainte de a se sinucide (cf. Vergiliu, Eneida 6, 653).

13. Curajul în fața vieții

 

Știu că ai multă tărie sufletească. Chiar mai înainte de a te înarma cu binefăcătoarele învățături care înving greutățile, erai destul de mulțumit de tine în fața sorții. Iar după ce te-ai încleştat în luptă cu dânsa și ți-ai dovedit puterile, care nu-ți dau deplină încredere decât după ce nevoile te năpădesc din toate părțile și te strâng mai de-aproape, cu atât mai mult. Așa se pune la încercare un suflet tare, ce nu va ajunge sclavul nimănui. Aceasta este pentru el proba focului.

Un atlet care niciodată n-a fost învinețit în pumni nu poate porni la luptă cu curaj. Cel care s-a văzut plin de sânge, cu dinții rupți dintr-o lovitură de pumn, cel care, dat peste cap, s-a aflat sub greutatea adversarului și, doborât la pământ, nu și-a pierdut cumpătul, ci de câte ori a căzut, de atâtea ori s-a ridicat și mai dârz, acela pornește la luptă plin de încredere. Așadar, ca să duc mai departe comparația, de multe ori soarta te-a încălecat, dar tu nu te-ai dat bătut, ci, scăpând de sub dânsa, ai înfruntat-o și mai îndârjit: un om tare, când e lovit, își sporește puterea. Totuși, dacă crezi, primește din parte-mi ajutorul cu care te-ai putea mai bine apăra.

Suntem, Luciliu, mai mult înspăimântaţi decât apăsați de greutăți. Ne chinuim mai mult cu închipuirea decât cu viața adevărată. Nu-ți vorbesc în graiul stoicilor, ci într-acesta mai de rând. Într-adevăr, noi, stoicii, susținem că toate suferințele astea, care ne fac să gemem și să răcnim, sunt ușoare și de disprețuit. Să lăsăm deoparte aceste vorbe mari și totuși, zei buni, adevărate. Atâta-ți spun: nu te chinui înainte de vreme, deoarece suferințele de care te temi, ca și cum te-ar amenința dintr-o clipă într-alta, poate că n-au să vină niciodată și, cu siguranță, până acum nu te-au atins. Unele ne chinuiesc mai mult decât trebuie, altele ne chinuiesc mai devreme decât trebuie, altele ne chinuiesc, deși n-ar trebui deloc. Noi sau ne sporim durerea, sau ne-o creăm singuri, sau ne-o facem mai înainte de vreme. Să lăsăm deocamdată primul caz, fiindcă aici lucrurile sunt în discuție și pricina este nelămurită. Ce spun eu că e ușor, tu ai să-mi spui că e foarte greu: unii râd când sunt bătuți cu harapnicul, alții gem când sunt atinși cu o palmă. O știm. Vom vedea mai târziu dacă aceste dureri sunt mari fiindcă ele sunt puternice, sau fiindcă noi suntem slabi.

Promite-mi doar atât: de câte ori se vor strânge în jurul tău oameni, ca să te convingă că ești nenorocit, gândește-te nu la ce auzi, ci la ce simți tu, analizează-ți durerea și întreabă-te tu însuți, care te cunoști mai bine decât alții: „De ce mă plâng ăștia, de ce se tulbură, de ce se tem parcă să se atingă de mine, ca și cum nenorocirea se ia? Este vorba, într-adevăr, de o nenorocire? Sau întâmplarea asta e mai degrabă o sperietoare decât o nenorocire?” Întreabă-te singur: „Nu cumva mă chinuiesc și mă amărăsc degeaba, nu cumva răul îl inventez eu?”

„Cum pot să-mi dau seama, zici tu, că suferințele astea, care mă strâng de gât, sunt deșarte sau nu?” Ascultă care