mozaicul pestriţ al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Ştia că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz şi curmale, că, în mulţimea ce urlă, oamenii se caţără, strivin-du-se unii pe alţii, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morţii omul! Cum desfac legionarii frîn-ghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascuţită în braţele răsucite la interogatoriu, cum se schimonoseşte şi geme acest om, schiţînd totuşi un zîmbet stupid, de nebun.

Procuratorul ştia că, în vremea asta, escorta însoţea spre treptele laterale pe cei trei cu mîinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraş, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, ştiind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osîndiţi.

Prin vuietul mulţimii ce se potolea treptat se auzeau acum desluşit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetînd în limba arameică şi elină ceea ce procuratorul strigase cu cîte-va clipe mai înainte. În afară de toate acestea, auzi apropi-indu-se un tropot cadenţat de copite şi glasul trîmbiţei cîn-tînd o melodie scurtă şi veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor căţăraţi pe acoperişurile caselor rînduite pe strada care ducea de la bazar spre piaţa hipodromului şi strigăte de: „Ia seama!”

Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieţei, ţinînd în mînă un însemn, îl avîntă speriat, şi întreaga procesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul şi escorta — se opri.

În trap tot mai întins, un grup de călăreţi ieşi ca vîntul în piaţă, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulţimea de oameni şi să se îndrepte spre Golgota, luînd-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viţă de vie.

Comandantul călăreţilor, un sirian, micuţ ca un băieţan-dru, tuciuriu ca un mulatru, ajungînd în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subţire, scoţînd din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicîndu-se pe picioarele dinapoi. După ce vîrî sabia în teacă, tînărul comandant biciui calul peste grumaz, făcîndu-l să cadă pe picioare, şi porni în goană pe ulicioară, îndepărtîndu-se în galop. În urma lui, în rînduri de cîte trei, într-un nor de praf, zburau călăreţii, şi vîrfurile lăncilor, uşoare, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vîntul chipuri ce păreau şi mai întunecate în contrast cu turbanele albe şi dinţii sclipitori, ce şi-i arătau rînjind.

Stîrnind nori de praf, călăreţii pătrunseră în ulicioară, şi ultimul care trecu prin faţa lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trîmbiţă sclipind în soare.

Ferindu-se de praf cu o mînă şi strîmbîndu-se nemulţumit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul şi escorta.

Era în jurul orei zece dimineaţa.

 

 

3 Al şaptelea argument

 

— Da, era în jurul orei zece dimineaţa, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul.

Poetul îşi trecu palma peste faţă, ca omul care abia se trezeşte din somn, şi văzu că pe lacuri se lăsase seara.

Oglinda apei se întunecase, şi o luntre aluneca în plescăit de vîsle şi în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. Băncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile pătratului, cea de a patra, unde şedeau interlocutorii noştri, rămînea pustie.

Deasupra Moscovei cerul parcă se spălăcise, şi în tării ieşea în relief luna plină, albă încă, nepoleită cu aur. Se respira mult mai uşor şi, sub tei, glasurile căpătaseră inflexiunile mai dulci ale serii.

„Cum de n-am băgat de seamă că ăsta a apucat să ticluiască o întreagă poveste? se întrebă Bezdomnîi, uimit la culme. S-a şi lăsat seara! Dar poate că n-a spus-o el, ci am adormit pur şi simplu, şi toate astea le-am visat?”

Totuşi, trebuie să presupunem că profesorul i-o povestise; altfel, am fi siliţi să admitem că acelaşi vis îl avusese şi Berlioz, pentru că, privindu-l cu luare-aminte pe străin drept în faţă, Mihail Alexandrovici zise:

— Povestirea dumneavoastră mi se pare extrem de interesantă, domnule profesor, cu toate că nu coincide deloc cu textele din Evanghelie.

— Vai de mine, făcu profesorul cu un zîmbet indulgent, de alţii nu m-aş mira, dar dumneavoastră trebuie să ştiţi că nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodată, şi dacă începem să ne referim la Evanghelie, socotind-o drept sursă istorică... zîmbi iar, cu aceeaşi expresie pe faţă, şi-i lui piuitul lui Berlioz, pentru că repetase, cuvînt cu cuvînt, ceea ce îi spusese el însuşi lui Bezdomnîi, în timp ce străbăteau strada Bronnaia în drum spre Patriarşie prudî.

— Aşa e, încuviinţă Berlioz, dar mă tem că nimeni n-ar putea confirma că ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră s-a petrecut în realitate.

— Ba nu! Are cine să confirme! exclamă profesorul, stîl-cind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins şi, deodată, foarte misterios, le făcu iar celor doi prieteni semn să vină mai aproape.

Literaţii se aplecară spre el, unul din dreapta, altul din stînga, şi străinul urmă, dar de data asta fără nici un accent, care, dracu ştie cum, ba dispărea, ba apărea din nou:

— Adevărul e... aici profesorul se uită în jur sperios şi urmă în şoaptă... că eu am fost de faţă la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, şi în grădină, cînd vorbea cu Caiafa, şi lîngă eşafod, dar numai în taină, incognito, cum s-ar zice, aşa că vă rog să nu suflaţi nimănui nici un cuvînt şi să păstraţi secretul, sst...

Urmă o tăcere, apoi Berlioz, palid la faţă, îl întrebă cu tremur în glas:

— De cînd... sînteţi la Moscova?

— Păi adineauri, în clipa asta am sosit, îi răspunse fîstîcit profesorul şi abia acum celor doi prieteni le dădu prin cap să se uite bine în ochii lui, ca să se convingă că ochiul stîng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru şi mort.

„Uite cum s-a lămurit totul! îşi zise Berlioz, tulburat şi dezorientat. A sosit un neamţ nebun sau s-a ţicnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!”

Da, într-adevăr, se lămurea totul: şi mult preaciudatul