— Deci, într-acolo? întrebă iar maestrul, întorcîndu-se şi arătînd înapoi, spre locul unde, în depărtare, se ţesuse oraşul de curînd părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mînăsti-rilor şi cioburi de soare scînteind în geamuri.

— Nici într-acolo, îi răspunse Woland, şi glasul lui, îngroşat, se revărsă peste stînci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia aşteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ţi-a citit romanul. Spunînd aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestrului: Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos viitor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu şi pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsaţi-i în doi, urmă Woland şi, plecîndu-se din şa spre şaua maestrului, schiţă un gest în urma procuratorului, care se depărta: să nu-i tulburăm. Şi poate, pînă la urmă, or să ajungă ei să se înţeleagă cumva.

Rostind aceste cuvinte, Woland îşi avîntă mîna spre Yeru-shalayim, şi oraşul se stinse în zare.

— Iar acolo, la fel, arătă Woland înapoi, ce să faci dumneata în hruba aceea? Şi soarele frînt în geamuri se stinse pe dată. Pentru ce să te întorci? urmă Woland blînd şi convingător. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putinţă să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vişinii înfloriţi, iar seara să asculţi muzica lui Schubert? Se

poate să nu-ţi facă plăcere să scrii cu pană de gîscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aplecat asupra unei retorte, în speranţa că vei reuşi să plămădeşti un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te şi aşteaptă o casă şi un servitor bătrîn. Luminările sînt aprinse, dar în curînd se vor stinge, pentru că numaidecît veţi întîmpina zorile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec!

— Adio! îi răspunseră într-un strigăt maestrul şi Margareta.

Atunci, fără să ţină seama de nici un drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură şi, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită.

Pieriră toate — stîncile şi platoul, drumul argintat de lună şi Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul şi Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. In strălucirea celor dintîi raze ale dimineţii, maestrul şi prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de muşchi. Trecură puntea, pîrîul rămase în urma celor doi amanţi credincioşi, care păşeau acum pe un drum nisipos.

— Ascultă glasul tăcerii, îl rugă Margareta pe maestru, şi nisipul foşnea sub picioarele ei desculţe. Ascultă şi desfa-tă-te cu ceea ce nu ţi-a fost dat în viaţă — cu liniştea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ţi-a fost dată drept răsplată. Am şi văzut fereastra cu trei canaturi şi viţa sălbatică ce se caţără pînă-n acoperiş. Iată casa ta, eterna ta casă. Ştiu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubeşti, care te interesează şi care nu te vor nelinişti, nu te vor tulbura. Îţi vor cînta şi-ţi vor cînta la flaut, ai să vezi ce lumină e în odaie cînd ard luminările. Vei adormi, arborîndu-ţi tichia aceea slinoasă de totdeauna. Vei adormi cu zîmbetul pe buze. Somnul te va reconforta, gîndurile tale vor fi pline de înţelepciune. Şi n-ai să mă mai poţi alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe.

Astfel vorbea Margareta, mergînd cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, şi maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurînd, cum curgea şi susura pîrîul lăsat în urmă, şi memoria maestrului, neliniştită, memoria împunsă cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără întoarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.

{1} Vers din poezia Seară de iarnă de A.S. Puşkin.