Margareta nu ştia cum arată ea însăşi, dar vedea prea bine cît de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strînsese la spate într-o coadă şi-i flutura în zbor. De cîte ori vîntul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, cînd aprinzîndu-se, cînd stingîndu-se, steluţele pintenilor. Ca şi adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zîmbea, ca unei fiinţe apropiate şi dragi, şi mormăia întruna ceva pe sub nas, după obişnuinţa căpătată în rezerva 118.

În sfîrşit, şi Woland galopa sub adevărata sa înfăţişare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frîul calului său, poate din nişte lănţişoare ţesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călăreţului — petele albe ale stelelor.

Zburară astfel multă vreme în tăcere, pînă ce jos, departe, prinse a se schimba înfăţişarea şi peisajul. Pădurile triste se lăsară înghiţite de întunericul Terrei, tîrînd după ele şi lamele brumate ale rîurilor. Jos, în adîncuri, se arătară ici-colo, licărind, bolovani uriaşi, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii.

Woland îşi opri calul pe un vîrf turtit, pietros şi trist, şi atunci călăreţii trecură la pas, ascultînd cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaş, luna revărsa o lumină vie, verde, şi curînd Margareta desluşi în locul acela deşert un jeţ, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd, sau părea cufundat în gînduri: nu auzi cum se cutremura pămîntul pietros sub greutatea cailor, aşa încît călăreţii se apropiară de el, fără să-l tulbure.

Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminînd mai bine decît cea mai grozavă lanternă electrică, şi Margareta vedea cum omul din jeţ, care părea orb, îşi freacă mîinile şi îşi aţinteşte ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la picioarele jeţului greu de piatră, pe care luna aprindea mici sântei, Margareta văzu, tolănit, un dine uriaş, cu urechile ascuţite. Ca şi stăpînul său, cîinele se uita, neliniştit, la lună.

La picioarele omului din jeţ zăceau cioburile unui urcior spart şi tot acolo se întindea o băltoacă de un roşu aproape negru, ce nu se mai usca.

Călăreţii opriră caii.

— Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcîn-du-se spre maestru, şi singura observaţie ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ţi-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani sade pe platoul acesta şi doarme, dar cînd e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie, împreună cu el, se chinuieşte şi paznicul lui credincios, cîinele. Dacă-i adevărat că laşitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul dine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubeşte trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubeşte.

— Ce spune? întrebă Margareta, şi peste chipul ei liniştit se lăsă vălul compătimirii.

— Spune, îi răspunse Woland, mereu acelaşi lucru. Că nici arunci cînd e lună nu-şi află liniştea şi că are o funcţie tare ingrată. Spune întotdeauna aşa, cînd nu doarme, iar cînd doarme, visează mereu acelaşi vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum şi să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, pînă la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reuşeşte să păşească pe acest drum, şi nimeni nu vine la el. Şi atund, ce să-i fad, nu-i rămîne decît să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar dt de cît, de variaţie, şi, ţinîhdu-şi discursul despre lună, adaugă, deseori, că cel mai mult pe lume îşi urăşte nemurirea şi faima nemaiauzită. Susţine că şi-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrenţuit Levi Matei.

— Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cîndva? întrebă Margareta.

— Se repetă istoria cu Frida? o întrebă insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie să te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa este construită lumea...

— Lăsaţi-l liber! strigă deodată cu glas strident Margareta, aşa cum ţipase cîndva, cînd era vrăjitoare, şi strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munţi, o piatră, care prinse a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stînci.

Margareta însă nu era sigură: vuietul din munţi a fost vuietul căderii sau vuietul unui rîs satanic? Oricum, Woland rî-dea, uitîndu-se la Margareta şi spunea:

— Degeaba strigi aici, în munţi, el e obişnuit cu prăbuşiri de stînci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atît de mult să stea de vorbă. Aici Woland se întoarse din nou spre maestru şi-i spuse: Ei bine, acum poţi să-ţi închei romanul cu o singură frază!

Maestrul, care pînă atunci rămăsese nemişcat, privindu-l pe procurator, aştepta parcă aceste cuvinte.

Aşezîndu-şi mîinile pîlnie, strigă atît de tare, încît ecoul se rostogoli peste munţii golaşi şi pustii:

— Eşti liber! Liber! El te aşteaptă!

Munţii preschimbară glasul maestrului în tunet, şi tot tunetul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stîncoa-se se prăbuşiră şi rămase doar platoul deşert, cu jeţul de piatră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră zidurile, se aprinseră luminile unui oraş necuprins, dominat de idoli scînteietori, ce se înălţau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se aşternuse drumul argintat de lună, mult aşteptat de procurator, şi cel dintîi se repezi pe acest drum cîinele cu urechile ascuţite. Omul în mantie albă cu căptuşeala sîngerie se ridică din jeţ şi strigă ceva cu glas hîrîit, frînt. Nu se putea desluşi dacă plînge sau rîde, şi ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmîndu-şi paznicul credincios, alergă şi el impetuos pe drumul argintat de lună.

— Trebuie să-l urmez? întrebă maestrul plin de nelinişte, atingînd cu mîna frîul.

— Nu, răspunse Woland, la ce bun