întreg de ciori şi vrăbii îşi luă zborul, o trîmbă de praf zbură purtată spre rîu, şi se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, cîteva şepci zburară de pe capul pasagerilor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze şi mai neliniştit, ridicînd mîna spre cer, ameninţînd parcă oraşul. Behemoth se uită în jurul lui cu mîndrie.

— Ai fluierat, nu zic ba, observă condescendent Koroviev, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparţial, ai fluierat foarte mediocru!

— Doar nu sînt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn şi bosumflat şi deodată îi făcu Margaretei cu ochiul.

— Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev şi, frecîndu-şi mîinile, îşi suflă în degete.

— Dar bagă de seamă, se auzi din şa glasul sever al lui Woland, fără pozne de astea de mutilare!

— Messire, credeţi-mă, interveni Koroviev cu mîna la inimă, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă...

Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meşteşugită din degetele de la mîna dreaptă, se răsuci ca un şurub, şi apoi, dezrăsucindu-se pe neaşteptate, fluieră.

Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl simţi, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stîn-jeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac şi pămîntul se acoperi cu crăpături pînă la rîu. O bucată uriaşă de mal, împreună cu cheiul şi cu restaurantul de pe mal se pomeniră în rîu. În el apa clocoti, se avîntă în sus, şi pe malul celălalt, verde şi jos, se revărsă întregul tramvai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuţă omorîtă de fluieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prinse cu mîinile de cap şi fugi înapoi, spre cei care-l aşteptau.

— Ei, i se adresă Woland, care se înălţa pe calul său negru, toate socotelile sînt încheiate? Ţi-ai luat bun-rămas?

— Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul şi, liniştit, îl privi drept în ochi, deschis şi neînfricat.

Şi atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trîmbiţă, glasul cumplit al lui Woland:

— Venit-a ceasul! şi fluieratul strident şi hohotele de rîs ale lui Behemoth.

Caii negri se smuciră, şi, înălţîndu-se, călăreţii îşi reluară goana. Margareta simţea cum, nervos, calul ei muşcă şi trage zăbala. Umflată de vînt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, aşternîndu-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Cînd vîntul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse şi, din zbor, văzu că în spatele ei pieriseră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desfăşurat deasupra lor, dar şi oraşul care se mistuise de mult, cu desăvîrşire, lăsînd în urma lui doar negură...

 

 

32 Iertarea şi eternul refugiu

 

O zei! Ce trist e pămîntul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaştinilor! O ştie cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pămîntului, purtînd în spate o povară peste puterile lui. O ştie cel obosit, care, fără regret, părăseşte negurile pămîntului, mlaştinile şi rîurile lui, şi, cu inima uşoară, se lasă în mîinile morţii, ştiind că numai ea îi va dărui tihna.

Caii fermecaţi, negri ca pana corbului, obosiseră şi ei, pur-tîndu-i acum pe călăreţi agale, iar noaptea de neînlăturat gonea mereu, ajungîndu-i din urmă. Simţindu-i suflarea, se potolise pînă şi zburdalnicul Behemoth şi, cu ghearele înfipte în şa, zbura, taciturn şi grav, cu coada stufoasă în vînt.

Noaptea îşi aşternea năframa neagră peste păduri şi lunci, aprindea mici luminiţe triste, undeva jos, departe, luminiţe străine, acum lipsite de interes, atît pentru Margareta, cît şi pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernîndu-se de sus asupra ei, presă-rînd ici-colo cerul trist cu albul stelelor.

Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgînd pelerinele de pe umerii călăreţilor, dînd la iveală înşelătoriile. Şi cînd, mîngîiată de adierile unui vînt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfăţişarea celor care zburau spre ţelul lor. Iar atunci cînd, de după marginea unei păduri, ieşi în întîmpinarea lor luna, plină şi purpurie, toate înşelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaştină, iar negurile înghiţiră instabilele veşminte vrăjitoreşti.

Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-in-terpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret şi de nici un fel de tălmăcire — în persoana călăreţului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. În locul aceluia care, în haine zdrenţă-roase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcînd să zornăie încetişor lanţul de aur al frîului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mohorît, care nu zîmbea niciodată. Îşi ţinea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pămîntul; se gîndea la ale lui, zburînd umăr la umăr cu Woland.

— De ce s-a schimbat el aşa? îl întrebă pe Woland Margareta, în timp ce vîntul şuiera la urechile ei.

— Cavalerul acesta a făcut cîndva o glumă foarte nereuşită, îi răspunse Woland, întorcînd spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină şi întuneric, nu era tocmai bun. Şi cavalerul a trebuit după aceea să plătească ceva mai mult şi mai multă vreme decît a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte cînd se încheie răfuielile. Cavalerul şi-a plătit contul şi l-a închis.

Noaptea îi smulsese şi lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăştiind-o smocuri-smocuri prin mlaştini. Cel ce fusese motan şi mare meşter în a-l înveseli pe prinţul întunericului se dovedi a fi un adolescent subţirel, un de-mon-paj, cel mai grozav bufon din cîţi au existat vreodată pe lume. Se potolise şi el acum, şi zbura, tăcut, lăsîndu-şi pradă chipul tînăr mîngîierilor argintii ale lunii.

Ultimul din stînga, în armura-i de oţel, scînteietoare, călărea Azazello. Luna îi schimbase înfăţişarea. Clonţul stupid şi hidos dispăruse fără urmă, iar privirea saşie se corectase şi ea. Ochii erau acum simetrici, goi şi negri,