Prin urmare, să nu judeci drumul karmic al altuia. Să nu invidiezi succesul, nici să nu-ţi fie milă de cineva care suferă un eşec, pentru că tu nu ştii ce înseamnă succes sau eşec din punctul de vedere al sufletului.

  Să nu numeşti ceva nenorocire sau eveniment fericit, până când nu poţi să decizi sau să-ţi dai seama de cum este folosită respectiva întâmplare. Este oare moartea o nenorocire, dacă salvează vieţile a mii de oameni? Şi este oare viaţa un eveniment fericit, dacă nu a produs altceva decât necaz? Şi totuşi nici măcar asta nu trebuie să o judeci, ci păstrează-ţi totdeauna propria părere şi dă-le voie şi altora să aibă părerea lor.

  Asta nu înseamnă că nu trebuie să dai curs unei cereri de ajutor sau îndemnului propriului tău suflet pentru a schimba o situaţie sau o împrejurare. Asta înseamnă să eviţi în mod obligatoriu să judeci sau să etichetezi în timp ce faci acest lucru. Pentru că, fiecare împrejurare este un dar şi în fiecare experienţă se ascunde o comoară.

  Odată a existat un suflet care ştia că el este lumină. Acesta era un suflet nou şi, prin urmare, nerăbdător să trăiască experienţe. „Eu sunt lumina”, spunea el. „Eu sunt lumina”. Totuşi, nici faptul că o spunea, nici faptul că o ştia nu puteau să se substituie experienţei de a fi lumină. În împărăţia din care venea acest suflet nu exista decât lumină. Fiecare suflet era măreţ, fiecare suflet era magnific şi fiecare suflet radia strălucirea luminii Mele impresionante. Şi, astfel, micul suflet despre care vorbeam era ca o lumânare în soare. In mijlocul luminii măreţe – din care el era o părticică – nu putea să se vadă, nici să trăiască experienţa ca Cine şi Ce Era el cu Adevărat.

  Şi, astfel, acest suflet tânjea continuu să se cunoască. Şi, atât de fierbinte era această dorinţă, încât într-o zi am spus „ştii tu, Micuţule, ce trebuie să faci ca să-ţi împlineşti această dorinţă teribilă?” „Doamne! Ce trebuie să fac? Aş face orice!”, a spus micul suflet.

  „Trebuie să te separi de noi ceilalţi”, am răspuns Eu „şi trebuie să aduci întunericul asupra ta”.

  „Ce înseamnă întuneric, Atotputernice?”, a întrebat micul suflet.

  „Ceea ce tu nu eşti”, am răspuns Eu şi sufletul a înţeles.

  Şi aşa a şi făcut, rupându-se de Întreg – da, trecând chiar într-o altă împărăţie. Aici sufletul a avut puterea de a trăi experienţa tuturor felurilor de întuneric. Şi asta a şi făcut.

  Şi totuşi, în mijlocul întunericului de necuprins, el a strigat: „Tată, Tată, de ce m-ai părăsit?”4 Aşa cum ai făcut şi tu în zilele tale cele mai negre. Dar Eu nu te-am părăsit niciodată, totdeauna sunt alături de tine, gata să-ţi amintesc Cine Eşti Tu cu Adevărat; gata. Întotdeauna gata să te chem acasă.

  De aceea, fii lumină în întuneric şi nu-l blestema.

  Şi nu uita Cine Eşti în momentul în care eşti înconjurat de ceea ce nu eşti. Şi adu slavă creaţiei, chiar dacă te străduieşti s-o schimbi.

  Şi să ştii că ceea ce faci în timpul celor mai mari încercări va fi spre marele tău triumf. Pentru că experienţa pe care o creezi este afirmarea lui Cine Eşti – şi a lui Cine Vrei să Fii.

  Ţi-am spus această poveste – parabola micului suflet şi a soarelui -ca să înţelegi mai bine de ce lumea este aşa cum este şi cum se poate schimba într-o clipă, în momentul în care toţi îşi amintesc adevărul divin al realităţii lor celei mai înalte.

  Există unii care spun că viaţa este o şcoală şi că aceste lucruri pe care le observi şi le trăieşti ca experienţă în viaţa ta au menirea de a te învăţa. Ţi-am mai spus-o şi ţi-o spun din nou:

  Nu ai venit în viaţa asta ca să înveţi ceva; trebuie doar să demonstrezi ceea ce ştii deja. În cadrul acestei demonstraţii pui în funcţiune tot ceea ce ştii şi te creezi din nou prin experienţă. În felul acesta, îţi justifici viaţa şi îi dai sens. In felul acesta, o faci să fie sfântă.

  Vrei să spui că toate lucrurile rele care ni se întâmplă, există pentru că noi le-am ales? Vrei să spui că până şi nenorocirile şi dezastrele din lume sunt, la un anumit nivel, create de noi ca să putem trăi „experienţa opusului lui Cine Suntem”? Şi, dacă este aşa, nu există vreun mod mai puţin dureros – pentru noi înşine şi pentru ceilalţi -de a ne crea ocazii de a trăi experienţa de noi înşine?

  Ai pus câteva întrebări şi toate sunt bune. Să le luăm pe rând.

  Nu, nu toate lucrurile, pe care le numeşti rele şi care ţi se întâmplă, apar pentru că tu le-ai ales. Cel puţin, nu în sensul conştient, aşa cum ai implicat tu. Ele sunt, toate, propria ta creaţie. Tu eşti întotdeauna în cursul unui proces de creaţie în fiecare moment, în fiecare minut, în fiecare zi. Cum poţi crea, vom vedea mai târziu. Momentan, crede-Mă pe cuvânt, eşti o mare maşinărie de creat şi tu produci ceva, în adevăratul sens al cuvântului, cu aceeaşi viteză cu care gândeşti.

  Evenimente, întâmplări, ocazii, condiţii, circumstanţe – toate sunt create de conştienţă. Conştienţa individuală este suficient de puternică.

  Poţi să-ţi imaginezi ce gen de energie creatoare este emisă ori de câte ori doi sau mai mulţi se adună în numele Meu5. Dar conştienţa de masă? Ei bine, aceasta este atât de puternică, încât poate crea evenimente şi împrejurări de importanţă mondială şi cu consecinţe planetare.

  N-ar fi potrivit să spunem – cel puţin nu în modul în care înţelegi tu – că tu alegi aceste consecinţe. Tu nu le alegi, aşa cum nu le aleg nici Eu. Ca şi Mine, tu le observi. Şi decizi Cine Eşti în raport cu ele.

  Şi totuşi nu există victime în această lume şi nici ticăloşi. Şi nici tu nu eşti o