putia singură să iasă afară să vadă soarele sau să se puie la umbra unui pom. Bărbatul meu de multe ori să pregătia să miargă la cîmp la prăşit, la cosît sau cu caruţa undeva. Era dimineaţa, el sta şi să uita roată, vedia că siamănă să fie zi frumoasă. Să întorcia, venia în casă şi zicia: hai să o scoatem pe mama afară, că astăzi siamănă să fie zi frumoasă, să nu steie mama în casă. O luam doi inşi în braţă şi o scoţi am afară. Avia pat în ganuc înaintea casei. Dimineaţa sta pînă venia soarele şi cînd venia soarele la amiazăzi, era pria cald, o duciam în grădină după casă. Sub pomi la umbră avia alt pat şi aşa tot timpu aviam grije de ea să nu steie numai în casă sau să nu steie pre tare în faţa soarelui. Mama era tare mulţămită din partia asta, căci vedia că bărbatul meu are atîta grije de dînsa şi-i poartă aşa mare respect.

De acuma mergia totul bine. Fraţii veniau foarte adesia, nu numai duminica sau la zile de sărbătoare, dar de multe ori veniau în zile de lucru, aşa pe neaşteptate, să vadă ce fac eu, cum îmi dau radă cu gospodăria, cu copiii şi cu mama. De multe ori mă găsiau la stative, ţăsiam sau torciam, cosiam ceva, cum e lucru la sat. De bună siamă că, pînă nu făciam rînd cu toate, nu mă puniam la ţăsut sau la cusut. Ei vediau că totul e în bună regulă. Mama nu era supărată, aşternutul curat, ea spălată, curată, copiii la fel. Ei mă probau de multe ori: ia sorioară, ce ai făcut astăzi de mîncare, cu ce ai să ne hrăneşti? Eu rîdiam şi le ziciam: da cu ce am, am să vă hrănesc, eu mîncari domneşti nu ştiu a face. Iacă am făcut borş cu fasole sau păstăi cu mujdei, dacă era mercuri sau vineri, căci să ţiniau zilele de post. Dacă erau alte zile, puniam repede ceaunul, faciam mamaliguţă caldă, brînză de oi, nişte oauă prăjite, că asta e cia mai repede mîncare la sat. Cînd ştiam mai dinainte că au să vie, mai pregătiam şi alte mîncări, dar tot mîncări de la sate: găluşte cu verdiaţă, borş cu sfeclă, bureţi, barabule nouă cu smîntînă şi alte mîncări de la sate. Îi poftiam la masă, dar cu şiagă şi cu voie bună le spuniam dinainte că eu nu ştiu să fac mâncări ca la tîrg. Ei mîncau cu mare poftă şi plini de voie bună, spuniau că ei mănîncă totdeauna mîncări de tîrg, dar sînt doriţi de aiestia mîncări cu care au crescut de copii. Eram foarte mulţămiţi şi ne bucuram cînd ne întîlniam toţi grămăjoară şi în mijlocu nostru scumpa noastră mamă, care să uita cu ochii atît de galiş şi plini de voie bună la frăţiorii mei şi la scumpii ei copii, care aviau atît de multă grije de ea şi căutau tot timpu să o mîngîie cu cuvinte frumoase, căutau cît mai mult să facă şiagă, voie bună, ca să uite ea de necazul vieţii. Ea să simţia fericită şi mulţămită cînd îşi vedia toţii copiii la locu lor. A ţinut-o Dumnezeu în viaţă şi a ajuns pînă a găti şi fratele cel mai mic, Tudorel, de învăţat. A primit postul, lucra şi el de acuma doctor. Eram toţi, cum ziciau bătrînii, fiecare pe pînia lui. Mă simţiam şi eu foarte fericită, gospodăria mi-am fost întemeiat-o binişor, casa am gătit-o, grajdul cu studolă l-am făcut, căruţă nouă, plug, grapă, tot rîndu gospodăriei de acuma îl aviam. Copiii creştiau bine, erau mărişori. Grajdul plin de vite: doauă vaci, buhai, mai o viţică, o iapă tînără. Cînd o înhamam la căruţă mergia jucînd. De acuma era numai de-a dragul de trăit.

Dară ce folos că n-a ţinut mult. În anul 1940 la Paşti au venit toţi fraţii, cumnatele, ca de obicei, cum am spus mai sus, am sărbătorit Sfintele Paşti cu toţi fraţii împreună şi scumpa noastră mamă în mijlocul nostru. A fost bucurie, şiagă, voie bună, aşa ca totdeauna cînd ne întîlniam. Dar nu ne-am gîndit nici unul că asta a fi ultima noastră întîlnire. Luni la Paşti, fratele Grigore cu nivasta şi un băieţel de doi ani au plecat în Anglia, căci nivasta lui era englezoiacă, din Anglia. Badiţa Ionică, fratele cel mai mare, cu nivasta s-a întors în Cernăuţi unde aviau locuinţă şi lucrau. Tudorel care încă nu era căsătorit s-a întors tot la postul lui unde lucra, după Cernăuţi, undeva spre munţi, îi spunea Bănila pe Ceremuş.

Noi am rămas aşa ca totdeauna mai trişti, căci aşa era, cînd ne întîlniam eram tare bucuroşi, dar cînd venia ciasul de despărţire rămîniam mîhniţi. Dar încă nu ştiam nimic ce vine înainte. După Paşti, tot în anul 1940 la 14 mai a murit tata, în vîrstă de 75 de ani. Am regretat toţi, întriaga familie, ca după un părinte, că s-a stins din mijlocu nostru. I-am făcut tot rîndul după obiceiul creştinesc şi mai departe nu am avut ce face, căci aşa-i legia pămîntiască.

Prin luna iunie, tot în anul acela, pe la sfîrşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei. Organizăţiile şi lumia ceia mai învăţată au ştiut mai din timp de lucru ista, dară cu vro două sau trei zile înainte a ştiut toată lumia. S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat, de nu ştia lumea de care să se prindă. Armată nu era în sat, decît posturile de jandarmi. Au luat jandarmii o căruţă, au tras-o în prag la primărie, au încărcat toate documentele, arhiva, tot ce era mai principal. Ce nu a dovedit să încarce pe căruţă, au scos afară şi au dat foc. La început a părut şiagă, dar cînd s-a văzut că arde focul cu hîrtii înaintea primăriei şi s-a rădicat postul de jandarmi, a stat lumia mîhnită şi pe gînduri. Să întrebau unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mîhniţi, numai strîngiau