— Aici, la masă?

Christa amână răspunsul. Se gândea cum să ocolească întrebarea.

— Nu e corect. Prima regulă a jocului este sinceritatea, spuse el jucăuş.

— Pe dumneavoastră. Vă aşteptam.

— Bună încercare. Mă refeream la ţara asta, la oraşul ăsta, nu la acest bar.

— Şi eu, zise Christa. Apoi adăugă: Asta era cel mai uşor. Şi restul?

— Ochii scoşi, limba şi urechile tăiate trimit la trei statuete japoneze, trei maimuţele simpatice pe numele lor Mizaru, Kikazaru şi Iwazaru. Una se ţine de ochi, pentru că n-a văzut nimic, una de urechi, pentru că nu a auzit nimic şi una de gură, pentru că nimic nu va ieşi din gura ei. Ansamblul e cunoscut sub mai multe nume – trei maimuţe înţelepte, fiindcă sunt discrete, sau cele trei maimuţe mistice sau…

— Sau Omerta, i-o tăie Christa.

— Da. Mai sunt şi alte variante. Sigur nu le vreţi şi pe acelea?

Nu îl băgă în seamă şi continuă.

— Codul tăcerii la mafia siciliană.

— Da, dar nu numai. Nici cea calabreză sau corsicană nu sunt străine de ameninţarea cu moartea la adresa informatorilor. Şi nici cea newyorkeză, din câte ştiu.

— Deci nu trebuie sub nicio formă să spuneţi ce ştiţi. E o ameninţare directă.

— Asta presupunând că mi se adresa mie.

— Mesajul era pentru dumneavoastră.

— Pentru mine? Presupunând că nu era un secret cosmic că voi fi aici, totuşi de unde ştia autorul că mă veţi chema şi vă voi accepta invitaţia?

— Ba ştia foarte bine. Aşa cum ştiam şi eu.

— A, credeţi că mă cunoaşteţi. Nu ştiţi nimic despre mine. În afara câtorva lucruri publice.

— Am ştiut că veţi accepta invitaţia. Oricum, însoţitorii mei erau pregătiţi să vă ia pe sus.

— Şi să riscaţi un scandal diplomatic? Mă îndoiesc. Dar să trecem peste. Am încălcat regulile şi asta nu e niciodată bine. E rândul meu să vă întreb. Vreau să îmi spuneţi tot ce ştiţi despre mine.

Christa încercă să protesteze şi să continue, însă se gândi că era mai practic să răspundă şi apoi să întrebe despre cel mai interesant element al investigaţiei. Diavolul. Ştia de unde era, dar habar n-avea ce semnificaţie putea să aibă în context. Nu putea fi doar un diavol şi atât. Era ceva mai mult acolo, ceva ce îi scăpa.

— Bine. Pe scurt. Sunteţi un princetonian convins. Din tată în fiu. Bunicul dumneavoastră a fost o somitate în domeniul logicii formale, matematician de mare clasă, cu o contribuţie uriaşă la dezvoltarea pragmaticii. Tatăl dumneavoastră l-a urmat tot ca profesor de matematică, tot la Princeton. Mai puţin strălucitor însă. Din acest punct de vedere, îi semănaţi mai mult bunicului. Poate de aceea aveţi o relaţie rece cu tatăl. Poate de aceea n-aţi mai trecut, pe la castelul în care aţi crescut, de douăzeci de ani. Ca să vă vadă, tatăl dumneavoastră trebuie să vă viziteze sau să vă întâlnească în oraş. Aţi fost crescut de bunic, care v-a introdus în misterele ştiinţelor exacte. În copilărie vă stimula inteligenţa cu fel şi fel de enigme, dar vă pregătea şi pentru lupta corp la corp. El v-a sădit pasiunea pentru arme, însă a fost foarte dezamăgit că aţi ajuns să preferaţi armele de foc în locul spadei. Aveţi o colecţie impresionantă de cărţi – mai puţin meritul dumneavoastră – şi două de săbii din toate timpurile şi de revolvere. De fapt, nu suportaţi pistolul. Prea multe gloanţe. Prea uşor de folosit. Alegerea dumneavoastră e întotdeauna revolverul. Cu şase gloanţe. Şi cu o cursă mai grea. Aţi sărit trei ani în liceu şi aţi terminat facultatea la douăzeci de ani – Princeton, ce altceva? La douăzeci şi şase de ani aveaţi trei doctorate. În următorii ani aţi mai fi putut face încă cinci. Dar v-aţi plictisit. Vi s-a propus o catedră tot la Princeton, însă aţi refuzat-o. Matematica nu devenise o obsesie pentru dumneavoastră, aşa cum era pentru tatăl dumneavoastră. Şi aici semănaţi cu bunicul. Aţi vrut aventură şi să vă câştigaţi propriii bani. Aţi virat spre ştiinţe umaniste – filosofie şi mai ales istorie. O prelungire a pasiunii bunicului. Aveţi mii de articole publicate pe cele mai diverse teme. Paisprezece cărţi scrise până în prezent, toate surprinzătoare, toate inovative, toate pe teme diferite. Aţi avut obsesia să faceţi politică. Aţi scris o carte senzaţională despre propagandă şi aţi aplicat cinic asta în şase campanii senatoriale şi una prezidenţială. Aţi câştigat tot, tot timpul. Apoi v-au enervat politicienii. Prea vă acaparau. Vi se spune profesorul, dar n-aţi vrut să vă legaţi de o universitate. Groaznic mod de a trăda tradiţia familiei. Aşa că sunteţi visiting professor{11}. Mereu în alt loc al lumii, mereu despre altceva. Loviturile dumneavoastră de maestru au fost descoperirea a ceea ce presa a numit cel mai bine păstrat secret al lui Abraham Lincoln. Şi apoi povestea cu Richard al III-lea. V-aţi câştigat faima de cel mai mare detectiv cultural. Nu puteţi sta într-un loc. Din niciun punct de vedere. Asta e slăbiciunea dumneavoastră cea mai mare. Şi pasiunea de colecţionar. Aveţi o relaţie cu obiectele. Dacă v-ar vedea cineva când le atingeţi sau vorbiţi cu ele, ar crede despre dumneavoastră că sunteţi un pic scrântit. Poate că şi sunteţi. Vă plac femeile într-un mod aproape patologic, deşi nu aţi exagerat cu numărul lor. Pe cele mai multe le agăţaţi în hoteluri. Ca ăsta. Diavolul acum!

Aproape îşi pierduse suflul. Fusese un deluviu de cuvinte, scoase cu repeziciune pentru a ajunge la ceea ce o interesa. Charles o privi cu interes. În acele clipe îi plăcea şi mai mult. Nu pentru că vorbise frumos despre el sau pentru că îl studiase cu atâta minuţiozitate, ci pentru că în momentul în care vorbea o făcea cu pasiune. Un fel de pasiune care nu i se putea ghici în atitudinea dură şi hotărâtă pe care o avusese dimineaţă. Vru să vadă cum reacţionează şi întinse coarda.

— Toate astea sunt publice sau semipublice. Minus povestea cu obiectele. Spuneţi-mi ceva original, ceva ce nu scrie niciunde. Ceva ce nu a zis