adevărat că putea surveni și peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore și telefonul alături, să mă sune aceeași infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii și dădui un telefon… „Aveți o fetiță de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască.” „Cînd a născut?” „Chiar acum!” „Pot să viu și eu?” „Interzis!” „Păi data trecută n-a fost interzis.” „Era altă situație, în alt salon…” „Fetița e normală?” „Da, a făcut gălăgie mare, a țipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muierușcă!…” „Dar mama?” „…Mama, stați puțin că tocmai iese, dar nu vorbiți mult, că doarme…”

Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul și după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu știa ce vorbește, nu-mi auzea glasul… „da, da… am văzut-o… mi-au luat-o, mi-e somn…” Apoi vocea infirmierei: „Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine…”

Încît acasă, cîteva zile se distră povestindu-mi tot felul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit și mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al nașterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viață, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar și de bucurie și spaimă amestecate, urmașii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la stația terminus. Că un țigan și-a trimis și el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit țiganii! dacă e pe gratis?!) și că asta, cînd doctorul Salanțiu a vrut să-i dezvelească burta, a început să țipe și s-a vîrît sub pat. „Ieși, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naști dacă nu mă lași să te examinez!?” „Nu ies, dom’ doctor!” „Dar de ce, ești nebună, de ce ai mai venit aici?” „Nu ies, dom’ doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară!” Gelozie primitivă și cretină, gîndii și nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrșit toată chestia… „Acolo, reîncepu Matilda cu un glas șoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă își alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască ușor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputația aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Și uneia i se recomandă unul tînăr, abia ieșit din facultate. Și ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat pe burta femeii și dă-i, împinge, da’ cum!… De, să-și merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanțiu, n-a așteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse… El nu, împingea de nădejde, pînă ce, odată, sbang, copilul țîșnește ca din pușcă din burta femeii și o face praf…” „Cum adică praf, tresării eu, a murit?” „Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniță toate alea și a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat șeful, doctorul Salanțiu, care, înecată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a șters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla și i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce făcuse): «Tîmpitule!»” „Și copilul?” „Copilul a murit… Femeia n-a făcut caz, era o țărancă, mai avea doi acasă… Și chiar dacă ar fi făcut, Salanțiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios și pe femeie, cine a pus-o să dea bani… Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aici înainte cu bărbatul…” „De ce?” „Păi îți spusei, șapte rupturi a avut – dar mari! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părțile a fost sfîșiată… Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort. La șase luni și ceva, nu-l mai putea ține, am văzut cu ochii mei, îi ieșea capul afară, i se vedea creștetul și el săracu’ nu voia nici el și, cît da de aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta și iar i se vedea creștetul. Pînă la urmă a ieșit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu…”

Abia atunci am înțeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea: putea să i se întîmple și ei una din aceste istorii și nu i se întîmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta însemna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii și nenorociri. Gravida nu era cruțată de ginecologi în momentul nașterii. Împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opintește-te, că mori și n-am ce să-ți fac. Da, da, nu nasc eu, tu naști, pune mîna și lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ți răsuflarea și adu pe lume un nou deștept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine și să uite cine s-a chinuit cu el… „Chiar așa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, țărancă simplă sau nevastă de ștab! Dar cine își mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe-ăla micu’ orăcăind, cînd același medic i-l arăta triumfător, jalnic de îți venea să plîngi cînd îi vedeai gurița disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă… știi, femeile lasă apă ca și animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelișul în care trăiește în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit și