nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelișul? Nu se știe. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru și după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morții, un copil mort… (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, alții nu vor sau nu pot fi alungați la termen, și mor și ei și le amenință și pe mame; am impresia că legea asta ne urmărește și în viață… prea devreme… prea tîrziu… tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la niște analize, toate perfecte… A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu știu ce și i-a picat paharul din mînă… În schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba niște pești de la Bobotează, pe care îi mîncase cine știe cînd, ba să-i punem războiul de țesut să-mi facă ea mie nu știu ce covoare de zestre… Sufletul îi era tînăr, dar nu și vasele din creier care o damblagiseră…) Salanțiu a fost mai reținut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că ești cel mai serios universitar de la Filozofie (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos și mă asigurase să n-am nici o grijă, să mă adresez lui Salanțiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să nașteți ușor, mi-a spus, și dumneavoastră și copilul aveți forță vitală. De unde știți? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simțeam junghiuri adînci, se opreau totuși cîteva secunde și puteam să respir. Cum e cu nașterea fără dureri? l-am întrebat printre țipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeți și singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos și să nasc poimîine. Chiar am schițat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum și ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simțit că mor, dar că și scap… Cred că am urlat ca o vită… Nu știu cît a durat și pe urmă, oaea, oaea… cu sughițuri, se îneca… ca un broscoi… Cînd mi-a arătat-o…” Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simțit în clipa aceea. Se posomorî: era secretul ei…

Și nu-l dezvălui și începu să se identifice cu acest secret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătuț, se apleca, lua fetița în brațe, nu știu ce-i făcea, o dezbrăca, o îmbăia, o înfășura, își scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca și cînd ar fi vrut să se ferească de nu știu ce forțe malefice și îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singurătate și complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine…

Capitolul XII

Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deși Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicție. Preotul o vîrî pe Silvia în apă (și fetița se arătă cuminte, spre deosebire de alții care urlau ca din gură de șarpe), își făcu slujba și ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ți dovedească religia. Pe vremuri, semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacanță era obligatorie alături de a tatălui și putea influența nota la purtare. Mă uitam la preot și mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre apariții… Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (și nu există? chiar așa, sîntem părăsiți în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noastră?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Marița, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în fața gropii căscate viitorul responsabil, s-o elogieze. „Eroinica țața Marița”, zicea el, a făcut și a dres. Eroinica țața Marița a activat cu multă cinste, c-o fi, c-o păți… Prezența unui preot, om cu carte și cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrînd neatinsă solemnitatea în fața morții. Auzisem că undeva într-o comună, Săpînța, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viața mortului și care în mod straniu plăceau cetățenilor acelei comune, iar la noi în oraș se spunea că sînt „geniale”. Reținusem și eu o însemnare pentru concizia finalului unei existențe:

Aici zace și se face Nicolae Pîrvu praf…

Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripții, dar mult mai rele, pentru cel ce în viață fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum și el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăreț, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce și pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripții individul le compunea amatorilor pe cînd aceștia mai trăiau și rîdeau auzindu-și viața rezumată în patru versuri într-un fel atît de neașteptat… Și să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos… Totul e să nu fie convenția prea sofisticată…

Biserica nu era nici în interior și nici pe dinafară într-o stare prea bună și nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens și preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau și nu se îngrijeau de către stat, ci tot de către credincioși, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată și oamenii nu prea mai dădeau bani și nici biserica nu mai poseda ca altădată moșii, iar preotul avea totuși un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda și