care pare că se ocupă de buget. Ceea ce mă face să mă gândesc că a fi posibil să aflăm din datele bancare cât de mulți bani s-au scurs spre cercetarea nucleară.

Ea ridică din sprâncene.

— Oh! La asta nu m-am gândit.

— Puteți face o asemenea interogare? Pe categorii și așa mai departe? Plăți de la autorități guvernamentale, plăți primite de universități. Ar trebui comparate…

Ea se gândi un moment.

— Pot să încerc. Dar va dura destul de mult. Și adăugă șovăind: Aș prefera să o fac de la calculatorul meu. Am acolo o bibliotecă de algoritmi.

— Atunci faceți-o de acolo. Și sunați-mă când aveți un rezultat.

În următoarele cinci ore Lettke nu o mai văzu, se strădui să pună cât de cât în ordine în documentele descoperite și se duse la cantină, unde se indispuse când găsi același meniu imposibil al bucătăriei de campanie. Dacă soldații de pe frontul de est primesc aceleași lături, cugetă el indispus, atunci doar bomba atomică ar mai putea aduce victoria!

Puțin înainte de ora patru și jumătate sună în sfârșit telefonul.

— Helene Bodenkamp, se prezentă ea, cu o voce mai descurajată decât de obicei. Dacă un proiect este supus secretizării, din ce știți dumneavoastră, există o altă posibilitate de a fi finanțat decât plățile prin Reichsbank? Un… să zicem un sistem paralel?

— Nu unul pe care să îl cunosc eu. Toate datele privitoare la plăți sunt sub cel mai înalt grad de secretizare. Noi, ca angajați ai Agenției Naționale de Securitate, suntem autorizați să aruncăm o privire. El își drese glasul, apoi întrebă: De ce întrebați?

— Păi…, începu ea ezitând, am găsit ceva, dar arată cam ciudat.

— Așteptați, vin eu la dumneavoastră.

El nu mai fusese niciodată în biroul ei și îi luă ceva timp să îl găsească. În plus, înainte de a pleca încuie toate documentele. Așa că abia peste vreo douăzeci de minute putu să privească rezultatul pe monitorul calculatorului ei.

Și într-adevăr, ceea ce văzu era cam bizar.

— Sunteți sigură că acesta este rezultatul?

— Nu tocmai, de aceea v-am telefonat.

— Suma asta este mult prea mică. Este… nimic! Doar Messerschmitt AG primește de douăzeci de ori pe atât și nici măcar pentru construcția, ci doar pentru dezvoltarea de noi tipuri de avioane.

— Tocmai!

— Și dacă procedați invers? Evaluați cât primesc universitățile și alte institute de cercetare.

— Am făcut asta. Arată exact la fel.

Ea interogă un alt tabel. Sumele difereau foarte puțin, cu doar câteva sute de Reichsmark.

Lettke se îndreptă, își lărgi cu un deget gulerul cămășii, care brusc i se păru prea strâmt.

— Ciudat. Arată de parcă…

Ezită să termine propoziția, dar o făcu ea:

— De parcă acest proiect al bombei atomice, de care cei din Berkeley se tem atât de mult, nici nu ar exista.

Da. Exact așa părea. Devastator gând.

— Ștergeți totul, îi ceru el. Și nu spuneți nimănui nimic. Trebuie să mă gândesc ce vom face.

•••

Niciun cuvânt nimănui? Helene nu putea să facă așa ceva după cele două zile de descoperiri care puteau cutremura lumea. Ea avea nevoie să discute cu cineva, pentru a se lămuri asupra modului în care trebuia să privească lucrurile!

Așa că în această seară termină totul cât putu de repede, cu scopul de a ajunge în sfârșit la soții Aschenbrenner și la Arthur, cărora să le relateze despre misterioasa comunicare, despre pătrunderea în computerul universității din Berkeley, despre dezintegrarea nucleară și bomba atomică. Totul se va rezuma la întrebarea: poate fi adevărat? Poate fi distrus un întreg oraș cu o bombă nu mai mare decât un ananas, cum susține acest Heisenberg?

Arthur ședea turcește în fața ei, ținând capul aplecat înainte, și în timp ce ea vorbea, nu își dezlipise privirea de pe buzele ei. Apoi se îndreptă, își împreună palmele și se gândi profund.

— Eu nu am fost niciodată bun la fizică, spuse el în cele din urmă. Dar firește că l-am citit pe Hans Dominik. Într-un roman – oare cum se numea? Moștenirea Uranidelor ori ceva asemănător – în care era vorba despre puterile monstruoase ale energiei atomice. Că este posibil să eliberezi aceste forțe, se bănuia de ceva vreme. Poate de când madame Curie a izolat radiul. În orice caz, aceasta ar fi ipoteza de la care aș pleca, dacă aș avea acces la o bibliotecă…

Privirea lui parcă trecea prin pereții între care era prizonier.

— Un lucru este oricum sigur: cel care va descătușa forțele atomului, acela va fi stăpânul lumii, continuă pierdut în gânduri. Războiul se va transforma într-un război al cercetătorilor, în care soldații vor fi doar combustibil. În acest fel tehnica ne deschide o ușă către un domeniu superior, absolut nou, al posibilităților și al pericolelor…

Helene, care se temea că el va ajunge iarăși la tema preferată – cum ar fi arătat lumea dacă lordul Babbage nu ar fi construit mașina sa analitică –, interveni rapid:

— Dar nu este o nebunie ca americanii să înceapă să construiască acum bomba atomică, pentru că se tem că noi am putea să o facem, când de fapt în Germania nu se lucrează serios la o asemenea bombă?

Arthur râse mânzește.

— Oh, dar asta se potrivește perfect cu prostia pe care conducerea armatei o afișează zilnic, spuse el. Da, poate că este o nebunie, dar știrea este bună! Dacă americanii construiesc bomba, atunci înseamnă că războiul se va termina curând și regimul lui Hitler va lua sfârșit. Desigur că pentru Germania va fi rău, dar oricum mai bine un sfârșit în teroare decât o teroare fără sfârșit. După un timp viața va reveni pe făgașul ei, așa cum s-a întâmplat întotdeauna după un război, și totul va intra în normal. Imaginează-ți! O viață normală, în sfârșit! În sfârșit să te plimbi din nou sub cerul liber, să te duci unde vrei, să simți pe piele soarele și vântul, să vorbești cu oamenii pe care îi întâlnești, având ca singură grijă în viață revenirea la profesia ta și căpătarea curajului de a cere o mărire de salariu! O viață normală… Da, să sperăm