sudură, deoarece se născuse și crescuse cu ea odată. Aproape întotdeauna, între o ședință de dragoste și alta, mîncau goi pe pat, în căldura halucinantă și sub stelele de zi pe care oxidul le făcea să apară prin acoperișul de zinc. Era pentru prima oară că Nigromanta avea un bărbat statornic, un tip întreg-întreguț, cum zicea ea, murind de rîs, și începea chiar să-și facă iluzii sentimentale cînd Aureliano îi mărturisi pasiunea sa neîmplinită pentru Amaranta Ursula, pe care nu reușise să o vindece prin această înlocuire, dar care îi răsucea din ce în ce mai mult măruntaiele pe măsură ce experiența îi lărgea orizonturile dragostei. De atunci, Nigromanta continuă să-l primească cu aceeași căldură dintotdeauna, dar ceru să i se plătească serviciile cu atîta exactitate încît, în zilele cînd Aureliano nu avea bani, i le trecea la socoteală, nu cu ajutorul cifrelor, ci prin linii trase după ușă cu unghia degetului mare. La căderea nopții, cînd ea rămînea să dea tîrcoale prin umbrele pieții, Aureliano traversa veranda ca un străin, abia salutîndu-i pe Amaranta Ursula și pe Gaston, care de obicei cinau la această oră, și se închidea din nou în odaia sa, incapabil să citească sau să scrie, sau măcar să gîndească, din pricina tulburării în care-l aduceau rîsetele, șușotelile, zbenguielile preliminarii, apoi exploziile de fericire agonizantă cu care culminau nopțile din casă. Așa era viața lui cu doi ani înainte ca Gaston să înceapă să aștepte sosirea aeroplanului, și tot așa continua să fie și în după-amiaza cînd se duse la librăria savantului catalan, unde dădu peste patru tineri gălăgioși discutînd cu înverșunare despre metodele pentru stîrpirea gîndacilor în evul mediu. Bătrînul librar, care cunoștea pasiunea lui Aureliano pentru cărțile pe care le citise numai Beda Venerabilul, îl invită imediat, nu fără oarecare malițiozitate părintească, să arbitreze controversa, și el se apucă pe nerăsuflate să explice că gîndacul, cea mai veche insectă înaripată apărută pe pămînt, era deja victima favorită a loviturilor de papuc în Vechiul Testament, dar că, la nivelul speciei, era cu desăvîrșire refractar față de orice metodă de stîrpire, începînd cu feliile de pătlăgele roșii cu borax și terminînd cu făina zaharată, deoarece cele o mie șase sute trei varietăți ale sale rezistaseră la persecuția cea mai veche, mai tenace și mai nemiloasă pe care o dezlănțuise vreodată omul, de la apariția lui, împotriva unei ființe vii, inclusiv omul însuși, în așa fel, încît dacă se atribuia neamului omenesc un instinct de reproducere, trebuia să i se recunoască și un alt instinct, încă și mai precis și mai puternic, și anume acela de a ucide gîndacii, care nu izbutiră să scape de ferocitatea oamenilor decît refugiindu-se în întuneric, unde deveniră invulnerabili din pricina fricii congenitale pe care obscuritatea i-o inspiră omului, dovedindu-se în schimb vulnerabili la lumina zilei, astfel încît, încă din evul mediu, și astăzi chiar, și veacuri de veacuri, singura măsură eficace pentru stîrpirea gîndacilor este lumina orbitoare a soarelui.

Acest fatalism enciclopedic constitui începutul unei mari prietenii. Aureliano continuă să se întrunească în toate după amiezile cu cei patru amatori de discuții, care aveau numele de Alvaro, Germán, Alfonso și Gabriel, și care au fost primii și ultimii prieteni pe care i-a avut în viață. Pentru un om ca el, întemnițat în realitatea scrisă, acele ședințe furtunoase care începeau la librărie pe la orele șase seara pentru a sfîrși în zori la cîte un bordel au fost o revelație. Pînă atunci nu-i trecuse prin gînd că literatura era jucăria cea mai bună care se inventase vreodată pentru a-și bate joc de oameni, așa cum demonstră Alvaro în cursul unei nopți de orgie. Lui Aureliano i-a trebuit cîtva timp pentru a-și da seama că un raționament atît de arbitrar nu avea alt izvor decît exemplul însuși al savantului catalan, pentru care știința nu făcea nici două parale dacă nu te puteai servi de ea ca să inventezi o nouă metodă de pregătit năutul.

În după-amiaza în care Aureliano își ținu cursul despre gîndaci, discuția se termină la copilele care fac dragoste pentru o masă, un bordel mincinos într-una din mahalalele satului. Proprietara era o matroană surîzătoare, obsedată de mania de a deschide și închide uși. Surîsul ei etern părea provocat de credulitatea clienților, care admiteau ca un lucru neîndoios un stabiliment ce nu exista decît în imaginație, deoarece aici chiar și lucrurile palpabile erau ireale: mobilele se dezarticulau cînd te așezai pe ele, difuzorul stricat în interiorul căruia clocea o găină, parterul din flori de hîrtie, calendarele din anii anteriori venirii companiei bananiere, tablourile cu litografii decupate din revistele ce nu fuseseră editate niciodată. Chiar și micile tîrfe timide care veneau din vecini atunci cînd proprietara le vestea că au sosit clienți, nu erau decît pură invenție. Apăreau fără să zică bună ziua, în rochițele lor înflorate de cînd aveau cu cinci ani mai puțin, pe care le dezbrăcau cu aceeași ingenuitate cu care le îmbrăcaseră și care în paroxismul amorului strigau cu uimire formidabil, simți cum se zguduie tavanul, și de îndată ce primeau un peso și jumătate îl schimbau pe o pîine și o bucată de brînză, pe care le vindea tot patroana, mai surîzătoare ca oricînd, deoarece era singura care știa că nici mîncarea aceasta nu era adevărată. Aureliano, a cărui lume de atunci începea cu pergamentele lui Melchiade și sfîrșea în odaia Nigromantei, găsi în frecventarea acestui mic bordel imaginar un leac bun împotriva timidității. La început, nu izbutea să ajungă prea departe în odăile acelea în care proprietara intra în cele mai fericite clipe ale dragostei și făcea tot felul de comentarii asupra farmecelor intime ale partenerilor. Dar cu timpul reuși să se familiarizeze atît de mult cu aceste mici neajunsuri ale vieții, încît într-o noapte mai deșuchiată decît celelalte, se dezbrăcă în micul salon de primire și parcurse toată casa purtînd în echilibru o sticlă de bere pe virilitatea sa uimitoare. El introduse tot felul de extravaganțe, la care proprietara răspundea cu veșnicul ei surîs, fără să protesteze, fără să le acorde crezare, mereu aceeași în