Umplură rucsacurile cu alimente congelate şi nimic altceva. Nu avea niciun rost să se încarce cu alte lucruri – îi explicase Larry – mai ales cu alte ţoale, având în vedere că puteau găsi tot ceea ce-şi doreau de cealaltă parte a fluviului. Ea se arătă de acord cu el, cu un aer trist, iar lipsa ei de interes îl irită iarăşi.

După o scurtă dezbatere în forul lui interior, mai adăugă şi o carabină 30-30 şi două sute de cartuşe. Era o armă splendidă, iar pe bonul de preţ agăţat de garda trăgaciului, pe care-l rupsese şi-l aruncase indiferent, scria patru sute cincizeci de dolari.

― Chiar crezi că vom avea nevoie? îl întrebă ea temător, gândindu-se la pistolul calibru 32 pe care-l mai purta încă în geantă.

― Cred că e mai bine să o luăm, nedorind să spună mai mult, gândindu-se însă la sfârşitul oribil al monstrului-urlător.

― Ah, şopti ea, iar bărbatul îi citi în ochi că se gândea la acelaşi lucru.

― Rucsacul nu e prea greu pentru tine?

― O, nu. Nu este. Sigur că nu.

― Ei, pe măsură ce mergi, ţi se va părea tot mai greu, aşa se întâmplă. Nu trebuie decât să spui, iar eu îl voi căra şi pe-al tău, o vreme.

― N-o să am nicio problemă, îi răspunse ea, zâmbind. După ce ajunseră iarăşi pe trotuar, se uită în ambele direcţii şi zise: Ieşim din New York.

― Da.

Femeia se întoarse spre el.

― Sunt bucuroasă. Mă simt ca şi cum... o, ca atunci când eram mică. Şi taică-meu zicea: „Astăzi facem o excursie.” Îţi aduci aminte cum era?

Larry îi zâmbi şi el, amintindu-şi serile în care maică-sa îi spunea: „Westernul pe care vrei să-l vezi rulează tocmai la Crest, Larry. E cu Clint Eastwood. Ce zici?”

― Da, mi-amintesc, îi răspunse.

Femeia se înălţă puţin pe vârfuri, aranjându-şi rucsacul pe umeri.

― Începutul unei călătorii, zise ea, apoi continuă atât de încet, încât el nu mai fu foarte sigur că înţelege corect: Drumul duce tot mai departe...

― Cum?

― E un citat din Tolkien, îi explică ea. Stăpânul inelelor. Întotdeauna mi s-a părut că este un fel de poartă către aventură.

― Cu cât vom întâlni mai puţină aventură, cu atât va fi mai bine pentru noi, îi răspunse Larry, deşi înţelesese, chiar şi fără voie, la ce anume făcea ea aluzie.

Ea privea în continuare de-a lungul străzii. În apropierea intersecţiei în care se găseau ei începea un canion îngust, între doi pereţi înalţi din piatră şi sticlă termoizolantă şi reflectorizantă, între care încremenise un şir nesfârşit de automobile blocate. Ai fi zis că toată lumea din New York se hotărâse simultan să parcheze maşinile în mijlocul drumului.

― Am fost în Bermude, Anglia şi Jamaica, la Montreal, Saigon şi Moscova. Dar într-o călătorie adevărată n-am mai fost de când eram mică şi taică-meu ne-a dus, pe soră-mea Bess şi pe mine, la grădina zoologică. Hai să pornim, Larry.

A fost un drum pe care Larry Underwood nu l-a uitat niciodată. Se surprinse gândind că ea fusese îndreptăţită, de fapt, să citeze din Tolkien, cel care descrisese tărâmuri mitice văzute prin lentila timpului şi a imaginaţiei pe jumătate nebune, pe jumătate exaltate, spaţii populate de iele, spiriduşi, uriaşi şi monştri. Asemenea făpturi nu existau la New York, dar în ultima vreme lucrurile se schimbaseră atât de mult, ieşind pur şi simplu din făgaşul lor, încât era imposibil să respingă cu totul jocul fanteziei. Un bărbat atârnat de un felinar în apropiere de intersecţia dintre Fifth şi East Fifty-fourth, lângă parc, un cartier comercial foarte aglomerat, odinioară; de gât îi fusese agăţată o pancartă pe care stătea scris un singur cuvânt: Hoţ. O pisică întinsă pe capacul hexagonal al unui coş de gunoi (pe o latură a coşului, reclama unui spectacol de pe Broadway, în stare încă bună), împreună cu puii, dându-le să sugă şi bucurându-se de soarele dimineţii. Un tânăr zâmbind cu gura până la urechi şi trăgând după el o valiză, care se apropie de ei şi-i zise lui Larry că ar fi dispus să-i dea un milion de dolari dacă i-ar împrumuta femeia pentru cincisprezece minute. Milionul se afla în valiză, din câte se putea ghici. Larry îşi scoase arma de la umăr şi-l sfătui să se facă nevăzut, cu milionul lui cu tot.

― Sigur că da, omule. Nu trebuie să te superi pe mine, pricepi? Nu poţi să acuzi pe cineva, pentru simplul motiv că a încercat şi el! Îţi urez o zi bună. Pace ţie.

Ajunseră la colţul dintre Fifth şi East Thirty-ninth la scurt timp după întâlnirea cu individul acela (Rita, într-un acces de bună dispoziţie isterică, insista să-l numească John Bearsford Tipton, apelativ care nu-i spunea nimic lui Larry). Fiind aproape amiază, Larry propuse să mănânce ceva. Era acolo o băcănie, dar când deschise uşa, duhoarea de carne stricată care-i întâmpină îi făcu să se dea înapoi.

― Mai bine nu intru, altfel o să-mi pierd şi bruma de poftă de mâncare ce mi-a mai rămas, îi spuse ea, pe un ton de scuză.

Larry se gândea că poate-ar fi găsit nişte carne conservată – salam, cârnaţi, ceva de genul ăsta – dar, după întâlnirea recentă cu „John Bearsford Tipton”, nu voia s-o lase singură nici măcar pentru scurtul răstimp cât i-ar fi trebuit să intre şi să caute. Prin urmare, şi-au continuat drumul spre vest şi s-au oprit pe o bancă, unde s-au hrănit cu fructe deshidratate şi şuncă sub vid. Şi-au încheiat dejunul cu brânză pe biscuiţi Ritz, trecându-şi unul altuia un termos cu cafea la gheaţă.

― De data asta, mi-a fost cu adevărat foame, declară ea cu mândrie.

Ei îi răspunse cu un zâmbet, simţindu-se mai bine. Faptul că se pusese în mişcare şi făcea un lucru pozitiv îi dădea un sentiment de mulţumire. Ei îi spusese că se va simţi mai bine după ce părăseau New Yorkul. În momentul respectiv, nu găsise alte cuvinte. Acum însă, constatând influenţa benefică asupra stării lui de spirit, considera că avusese dreptate. New Yorkul era în clipa aceea ca un cimitir în care morţii nu-şi aflaseră încă liniştea. Cu cât scăpau mai repede de