aici, cu atât mai bine. Poate că ea avea să devină din nou cea din prima lor zi, în parc. Aveau să meargă până în Maine, pe drumuri secundare, şi să se stabilească într-una dintre vilele acelea minunate de vacanţă. Acum rămâneau în nord, iar în septembrie sau octombrie porneau către sud. Boothbay Harbor vara şi Key Biscayne iarna. Nu suna rău. Preocupat, nu remarcă rictusul ei de durere atunci când el se ridică şi-şi aşeză pe umăr arma pe care insistase s-o ia la drum.

Acum mergeau spre vest, cu umbrele în urma lor – iniţial chircite, ca nişte broaşte, apoi din ce în ce mai lungi, pe măsură ce înainta după-amiaza. Trecură de Avenue of the Americas, Seventh Avenue, Eighth, Ninth, Tenth. Străzile erau tăcute şi înţesate, acoperite de un fluviu nemişcat de automobile de toate culorile, predominant fiind galbenul taxiurilor. Multe dintre automobile se transformaseră în maşini mortuare: mulţi şoferi intraţi în stare de putrefacţie se rezemau de volan, iar pasagerii zăceau într-o rână, ca şi cum ar fi adormit, plictisiţi de blocajul de circulaţie. Lui Larry îi trecu prin minte că poate nu ar fi fost rău să-şi facă rost de două motociclete, odată ce ieşeau din oraş. Asta le-ar fi asigurat amândurora mobilitatea şi şansa de a ocoli mulţimea de automobile rămase în drum şi stânjenind probabil circulaţia de pe toate autostrăzile.

Desigur, pornind de la presupunerea că ea ştie să conducă o motocicletă, cugetă Larry. Iar după cum mergeau lucrurile, putea fi aproape sigur că nu ştie. Viaţa alături de Rita se dovedea o adevărată povară, cel puţin din anumite puncte de vedere. În ultimă instanţă, putea la fel de bine s-o ia pe motocicletă cu el, pe locul din spate.

La intersecţia dintre Thirty-ninth şi Seventh, văzură zăcând pe acoperişul unui taxi al firmei Ding-Dong un tânăr purtând doar o pereche de pantaloni de doc retezaţi deasupra genunchilor.

― O fi mort? întrebă Rita.

La auzul vocii ei, tânărul se ridică, se uită în jur, îi văzu şi le făcu semn. Ei îi răspunseră. Apoi tânărul se întinse, calm, la loc.

La puţin timp după ora 2 traversară Eleventh Avenue. Larry auzi un ţipăt înăbuşit de durere din spate şi constată că Rita dispăruse de lângă el.

Se lăsase într-un genunchi, ţinându-şi piciorul cu mâinile. Larry observă de-abia acum, aproape cu groază, că ea purta o pereche de sandale scumpe, care-i lăsau degetele libere, probabil din cele de opt dolari, foarte potrivite pentru o plimbare prin faţa vitrinelor de pe Fifth Avenue, în schimb pentru un drum mai lung – o adevărată călătorie, de fapt – aşa cum făceau ei acum... Baretele din jurul gleznelor îi tăiaseră pielea, făcând să răsară mai multe picături de sânge.

― Larry, îmi pare aşa...

O smulse cu un gest brutal de la pământ.

― Ce socoteală ţi-ai făcut? îi strigă în faţă. Pentru o secundă, simţi ruşine faţă de umilinţa cu care ea se trăsese înapoi, în acelaşi timp însă şi un soi de plăcere josnică. Ţi-ai zis că te poţi întoarce la apartamentul tău cu un taxi, dacă-ţi obosesc picioarele?

― Nu mi-a trecut prin minte...

― Doamne Dumnezeule! Îşi trecu degetele prin păr. Bănuiesc că nu ţi-a trecut. Îţi curge sânge, Rita. De cât timp te doare?

Vocea ei era atât de coborâtă şi de răguşită, încât o auzea cu greu chiar şi în liniştea aceea neobişnuită.

― De la... ei, cred că de la intersecţia lui Fifth cu Forty-ninth.

― Vrei să spui că picioarele te dor de douăzeci de străzi încoace, iar tu n-ai scos nicio vorbă?

― Mi-am zis că... s-ar putea... să treacă... să nu mă mai doară... n-am vrut să... mergeam atât de repede... în curând am fi ieşit din oraş... şi m-am gândit că...

― Ba n-ai gândit deloc, o întrerupse el enervat. Cât de repede vom putea merge, dacă tu te-ai rănit în halul ăsta? Fir-ar afurisite picioarele alea ale tale, arată de parcă te-ar fi pus cineva pe cruce!

― Nu mă înjura, Larry, îi zise ea, începând să suspine. Te implor să nu... mă simt îngrozitor când tu... te rog să nu mă înjuri.

El ajunsese acum în culmea furiei, iar mai târziu nu avea să fie în stare să-şi explice de ce sângele de pe picioarele ei îl făcuse să spumege de mânie. Dar în momentul respectiv, asta nu conta. Îi ţipă în faţă:

― Futu-i! Futu-i! Futu-i!

Ecoul cuvintelor se întoarse la ei nedesluşit şi fără noimă, reflectat de pereţii blocurilor.

Femeia îşi duse palmele la ochi şi se aplecă în faţă, plângând. Asta-l enervă şi mai tare, ceea ce trebuia pus, cel puţin în parte, pe seama faptului că, după părerea lui, ea refuza, de fapt, să vadă: prefera să-şi pună mâinile la ochi şi să-l lase pe el s-o conducă, de ce nu, întotdeauna se găsise cineva în preajma Eroinei Noastre, Micuţa Rita, care să se îngrijească de ea. Se găsise cine să conducă maşina, cine să se ocupe de afaceri, cine să spele W.C.-ul şi cine să completeze declaraţiile pentru impozit. Iar nouă nu ne mai rămâne decât să ascultăm muzica lui Debussy ăla, dulce de-ţi vine să borăşti, să ne punem mâinile cu unghiile bine îngrijite la ochi şi să lăsăm restul în seama lui Larry. Ai grijă de mine, Larry, după ce am văzut ce i s-a întâmplat monstrului-urlător, m-am hotărât că nu vreau să mai văd nimic. Pentru o persoană cu educaţia şi cu rangul meu, mi se pare sordid.

Îi smulse mâinile de la ochi. Ea se aplecă şi încercă să-şi acopere iarăşi faţa.

― Uită-te la mine.

Femeia clătină din cap.

― Uită-te la mine, Rita, fir-ar să fie.

Ea se conformă, în cele din urmă, dar într-un fel straniu şi ezitant, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se năpustească asupra ei şi cu pumnii, după violenţele verbale la care fusese supusă. Judecând după ce se petrecea în mintea lui, presupunerea nici nu era atât de exagerată.

― Vreau să-ţi explic cum stăm, pentru că tu nu prea înţelegi în ce situaţie suntem. Problema este că mai avem de mers încă vreo treizeci sau patruzeci de kilometri, iar dacă te infectezi de la rănile astea,