în casa asta sînt douăzeci și patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că și-a făcut toată viața numai dulapuri, era un colțișor liber, chema tîmplarul și, zice, să-mi faci aicea un dulap…” „Da, parcă ai știut tu ce e aia să crești o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziția ta, și acum ai rămas singur și nu știi unde e un dulap.” „Și tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor întețit. Ce învîrtești, ai vrea să te servesc eu pe tine?” „Nu, da’ zici că ai mai trăi mult dacă n-aș fi eu…” Îl prinsese, mă uitai la el să văd ce mai zice. „Păi da, răspunse el de îndată, aș lua și eu una mai tînără, nu o hoașcă ca tine.” Pînă și mama surîse. „Tu să iei una mai tînără?”, îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu același humor senin al bătrînilor care au trăit și s-au înțeles bine cît au fost în putere și a căror singură distracție în doi era acum să-și spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toți, cu jubilațiune, treptele vîrstelor: bunicii bătrîni, părinții mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil față de toți (și mă simțeam chiar astfel), aveam totuși la rîndul meu o fetiță, sărisem deci și eu prima treaptă. „Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni! Le place lor, ce să le faci!” „Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit ca unui tinerel să-i placă o babă căptușită.” „Și dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii”, mai spuse bunica și schimbă vorba, începu să spună noutăți despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el știa demult că… și că el le spusese, dar…

Mă ridicai și revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea și tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toți în picioare cu țuicile în mînă, în afară de Micu și Clara, care se așezaseră pe canapea. „Totuși, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteți să ne spuneți de ce ar fi necesară.” Vaintrub dădu din umeri: „Nu știu absolut nimic”. „Dar niște presupuneri puteți să faceți.” „Nu mai multe decît le poți face și dumneata.” „Adică”, insistă Micu. „Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, în care să se desființeze vechiul bacalaureat, și cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de șapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani.” „Și numai atît? clipi Micu des, iritat și plictisit. O a doua reformă a învățămîntului, la o distanță așa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît.” „Și eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecție un individ de la minister și a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sînteți cam rupt de viață, tovarășe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?» «Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia…» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universități…» «Dumneata», îl auz că îmi zice… «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, așa trebuie să te adresezi unui profesor universitar și decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună…» Îl văd că se face roșu și se încordează în gît. «Dumneavoastră, zice, ați auzit de îmbunătățirea compoziției sociale în cultură și învățămînt?» «Da, dar nu cu troglodiți ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupați. O să raportez tovarășului ministru.» «Ieși afară! i-am spus. O să vă raportez eu, pe dumneata și pe ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoțat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur și simplu își bătea joc cu cinism de învățămînt, dacă așa înțelesese el să-și îmbunătățească compoziția socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabinetul tovarășului I. C. (era același personaj cu care Ion Micu avusese o altercație în aula universității și care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să țină o conferință despre Amăicălițului). Pe I. C. îl cunosc din ’44, cînd mi-a propus să primesc funcția de secretar al comitetului județean de partid. Situația era însă complexă, știți de ce, și i-am spus că nu mă simt capabil să-i fac față. În cultură, da, în asemenea funcție, nu. Și nu m-a uitat și cînd mi-a propus catedra și decanatul, am acceptat. Și mă ia tare la telefon: «Dumneata vrei să zbori de-acolo?». I-am spus: «N-am cerșit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresați poate ministrului învățămîntului, căruia lui îi e frică să nu zboare? Eu nu zbor, eu plec imediat dacă mă mai amenințați astfel.» S-a înfuriat. «Da’ carnet de partid ai?» «Am!» «Vezi să nu rămîi fără el.» «Sînt medic! i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacienții și fără carnet, n-am intrat în partid să mă agăț de un carnet. Pot să am convingeri și fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni!» «Ia uite, a rîs el de astă dată, cum își scoate cornițele drăcușorul mic-burghez!»” „Are și el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vîntul. Parcă îl văd că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat și unde n-a citit nimic…” „Așa este, continuă Vaintrub, cînd a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe rîs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru? «N-am înjurat pe nimeni, i-am răspuns. A trimis în inspecție un individ dubios, pe care l-am dat afară.» «Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară cînd vin în biroul nostru.» «Se poate și asta, dar să