nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.» «Așa a spus?!» «Da, așa a spus.» «Atunci e un idiot, care nu știe nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia materialist-dialectică, și că practica, fără teorie, e oarbă… Dacă e așa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»” „E un simptom totuși”, zise Ion Micu. „Bineînțeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă: ce e aia să îmbunătățești compoziția socială a cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Pregătește-le și pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă, dar nu așa, gata, să îmbunătățim compoziția… Lozinca se aplică, dar nu îmbunătățește nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecințe incalculabile la nivel național. Degeaba zicea I. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întîmplă?” „Ce să se întîmple? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarășe, și scoate din program cursul despre scolastici.” „Ai dreptate, zise Vaintrub cu același glas științific. M-a chemat rectorul și, deloc jenat, mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici și să ne mulțumim cu grecii vechi și cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C.. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziție. L-am întrebat cînd a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, și asta, ridică vocea Vaintrub cu o indignare mai puțin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine și îi explicasem și recunoscuse el însuși că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziția, care venea chiar de la el, de la I. C. și care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă?” Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-și dea seama… „Acuma știu de ce e necesară o a doua reformă a învățămîntului!” exclamă atunci Ion Micu și în mod bizar începu să rîdă în felul său sacadat și excitat de idei pe care nu voia să le comunice, rîs de triumf greu de descifrat și care nu se mai termina… El ghicise și, extrem de curios și tulburat, așteptam să-și termine rîsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată și să-l întreb, dar intră Matilda și ne invită la masă… Capitolul XIII

Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărțită nu de uși sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate și mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei și adolescenței mele erau mai mici luate împreună, decît holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veșnic închis. Culorile lui, albastru viu și roșu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzație care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spațiu ale cărui perdele groase de la ferestre îți aminteau de ceva văzut și la alții, în orice caz ceva cu care te obișnuiai repede și nu-ți mai spunea nimic, în afară de confortul de a simți că nu te apasă pereții. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate și să capteze atîta lumină misterioasă. În plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, și cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoși, ciripeau păsările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare și gîndeam: ia uite, bătrînii meșteri, niște necunoscuți, dar atît de apropiați de mine, au prins aceste minunate culori și le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine știe?

Musafirii mei simțiră și ei ceva și auzii exclamații: frumoasă sufragerie… da, da, frumoasă casă… da, plăcută, odihnitoare… Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simți bine… Da, dimpotrivă, eu aș avea senzația, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine niște fantome… adică nu fantome, dar golul din ele, vidul… Ba da, și un palat, dar mic, fără camere multe și fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad… Ați fost la Leningrad? Da, într-o delegație, să vedem și noi cum se poate naște fără dureri… Și se poate? După părerea mea nu se poate decît prin excepție, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu și eu cîteva ceasuri și am scăpat… Rîsete… Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiți aici (în stînga Tamarei), doamnă Clara (lîngă părinții mei), Petea (lîngă Ben Alexandru).

Eu mă trezii în stînga cu bunicii și în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea și Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiți amîndoi, părinții și bunicii mei se uitau în farfurie ca și cînd li s-ar fi pus în față mîncare pentru pisici… „Bunicule”, șoptii, dar el ridică demn și discret o mînă și se uită suveran peste toată adunarea, să nu facem adică altfel decît ceilalți… Eu însumi nu mă așteptam să văd în fața mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat… Înghiții totuși din ea