afirma că acesta nu va sosi niciodată pentru simplul motiv că nu figura pe listele vaselor cu destinația Caraibilor, asociații lui se încăpățînau să pretindă că expedierea a fost corectă și mergeau pînă acolo încît să insinueze că Gaston putea foarte bine să-i mintă în scrisorile sale. Corespondența atinsese un asemenea grad de suspiciune reciprocă, încît Gaston preferă să nu mai scrie și începu să se gîndească la eventualitatea unei călătorii rapide la Bruxelles, pentru a lămuri situația și a se întoarce cu aeroplanul. Cu toate acestea, proiectul se nărui îndată ce Amaranta Ursula își reînnoi hotărîrea ei fermă de a nu se mișca din Macondo chiar dacă va trebui să rămînă fără soț. La început, Aureliano împărtăși ideea generală, după care Gaston nu era decît un imbecil pe două roți, și aceasta stîrni în el un vag sentiment de milă. Mai tîrziu, cînd dobîndi prin bordeluri cunoștințe mai complete despre natura oamenilor, se gîndi că blîndețea lui Gaston nu avea altă cauză decît pasiunea lui nemărginită. Dar cînd îl cunoscu mai bine, și își dădu seama că adevăratul lui caracter era în contradicție cu purtarea lui supusă, începu să nutrească bănuiala răutăcioasă că pînă și așteptarea aeroplanului era o farsă. Își zise atunci că Gaston nu era atît de prost pe cît părea, ci dimpotrivă, un om de o statornicie, o abilitate și o răbdare nemărginită, care proiectase să o învingă pe soția sa prin oboseala unei eterne complezențe, nespunîndu-i niciodată nu, simulînd o adeziune fără limită, lăsînd-o să se încurce în propria-i pînză de păianjen, pînă în ziua cînd nu va mai putea îndura supărarea iluziilor evidente, și cînd va pregăti ea însăși valizele pentru a se întoarce în Europa. Vechea milă a lui Aureliano se prefăcu într-o animozitate violentă. Sistemul lui Gaston îi apăru atît de pervers, dar totodată atît de eficace, încît cuteză să o avertizeze pe Amaranta Ursula! Bineînțeles, ea își bătu joc de bănuielile lui, fără să întrezărească măcar sfîșietoarea povară de dragoste, de îndoieli și gelozie pe care o purta pe suflet. Nu-i trecuse niciodată prin gînd că ar putea să trezească în Aureliano altceva decît o afecțiune frățească, pînă în ziua în care se înțepă la un deget voind să deschidă o conservă de piersici și cînd el se grăbi să-i sugă sîngele cu o lăcomie și cu o devoțiune care-i zbîrli pielea.

— Aureliano, rîse ea neliniștită. Ești prea răutăcios pentru a fi un bun vampir.

Atunci Aureliano se înfurie. Sărutînd într-una palma mîinii ei rănite, își deschise vămile cele mai ascunse ale inimii și-și slobozi nesfîrșitele adîncuri sfîșiate de teribilul animal parazitar pe care-l adăpostise în tot timpul martiriului său. Îi povesti cum se scula în toiul nopții pentru a plînge de mînie și de părăsire pe lucrurile pe care ea și le lăsa să se usuce în baie. Îi povesti cu cîtă febrilitate îi cerea Nigromantei să miaune ca o pisică și să-i suspine în ureche gaston, gaston, gaston, și cu cîtă viclenie șterpelea flacoanele ei de parfum pentru a le regăsi pe gîtul fetelor care făceau dragostea ca să-și astîmpere foamea. Înspăimîntată de frenezia unei astfel de efuziuni, Amaranta Ursula își închise degetele care se contractară ca o moluscă, pînă ce mîna ei rănită, eliberată de orice durere și de orice urmă de milostivire, se transformă într-un nod de smaralde și topaze și de oscioare pietrificate și insensibile.

— Brută murdară! exclamă ea scuipînd. Plec în Belgia cu primul vapor.

Într-una din acele după-amieze, Alvaro venise în librăria savantului catalan anunțînd cu strigăte puternice ultima sa descoperire: un bordel zoologic, se numea Copilul de aur și era un salon imens, sub cerul liber, prin care se plimbau în voie nu mai puțin de două sute de buhai de baltă care vesteau ora cotcodăcind să-ți astupi urechile. În țarcurile împrejmuite cu sîrmă care înconjurau pista de dans și între uriașele camelii amazoniene se puteau vedea bîtlani multicolori, caimani îngrășați ca niște porci, șerpi cu doisprezece clopoței și o broască țestoasă cu carapacea aurită care se scufunda într-un minuscul ocean artificial. Era și un cîine alb, blînd și pederast, care însă făcea servicii de însămînțător pentru a i se da de mîncare. Aerul de acolo avea o densitate de început de lume, ca și cum ar fi fost inventat chiar atunci, iar frumoasele mulatre care așteptau fără nădejde între petale sîngerii și discuri de mult demodate cunoșteau ceremonii ale dragostei pe care omul le uitase în paradisul pămîntesc. În prima noapte în care grupul vizită acea seră a iluziilor, bătrîna splendidă și taciturnă, care supraveghea intrările dintr-un balansoar de liane, simți cum timpul se întoarce la izvoarele lui primare cînd descoperi, printre cei cinci noi veniți, un bărbat osos, smead, cu pomeți de tătar, însemnat de la începutul lumii și pentru totdeauna de pecetea singurătății.

— Ah, suspină ea. Aureliano!

Îl vedea din nou pe colonelul Aureliano Buendía așa cum îl văzuse la lumina unei lămpi cu mult înaintea tuturor războaielor, cu mult înaintea dezolării gloriei și a exilului deziluziei, în acea dimineață îndepărtată cînd venise în odaia ei pentru a da întîiul ordin din viața lui: ordinul de a fi iubit. Era Pilar Ternera. Cu ani în urmă, cînd împlinise o sută patruzeci și cinci, renunțase la obiceiul dăunător de a ține socoteala vîrstei, și continua să trăiască în timpul static și marginal al amintirilor, într-un viitor perfect dezvăluit și trasat, mai presus de viitorurile tulburate de tertipurile și supozițiile înșelătoare ale cărților.

Din noaptea aceea, Aureliano se refugiase în tandrețea și înțelegerea compătimitoare a străbunicii sale ignorate. Așezată în balansoarul ei de liane, ea evoca trecutul, reconstituia măreția și nefericirea familiei și strălucirea apusă a fostului Macondo, în timp ce Alvaro speria caimanii cu zgomotoasele lui hohote de rîs, Alfonso inventa povestea truculentă despre buhaii de baltă care scoseseră cu lovituri de cioc ochii a patru clienți care se purtaseră urît săptămîna trecută, iar Gabriel era în camera mulatrei gînditoare, care nu făcea dragoste pentru bani, ci pentru scrisori adresate unui logodnic contrabandist care era